30 iunie
De două săptămâni m-am retras undeva la țară. Îmi place mai mult viața simplă, de aici. Mi-am construit cu mâinile mele o colibă la marginea pădurii și, o dată la două zile, cobor în sat ca să-ntreb când bagă Tarkovski la Căminul Cultural. Răspunsul e mereu nu, dar continui să întreb pentru că sunt tenace din fire și nu mă las eu așa de ușor. E ca atunci când i-am scris lui Ceaușescu ca să-l întreb când o să lanseze prima misiune spațială românească și de ce conduce țara așa de prost. Am petrecut pe urmă câteva nopți în beciurile Miliției. Nu credeam că președintele se atacă așa de tare dacă-l întrebi despre cucerirea spațiului cosmic. Am continuat să-i scriu președintelui Ceaușescu, dar nu s-a mai întâmplat nimic. Cred că taică-meu mi-a interceptat misivele înainte să le ia poștașul. Asta dacă vă întrebați de ce n-am avut niciodată un program spațial românesc.
Din păcate, plouă cam mult. Gârla din sat s-a umflat mai ceva ca un tenisman retras din activitate. Sper să nu vină viitura până-mi construiesc o ambarcațiune.
1 iulie
În mod oficial, barurile și restaurantele sunt închise, dar birtul din sat e toată ziua plin. Partea bună e că oamenii se protejează. Toți clienții poartă pe față măști de pâine, prin care filtrează spirtul.
I-am cerut barmanului să-și închidă cârciuma, pentru că pune în pericol sănătatea publică. Nu m-a ascultat. A zis: „Băi, Tarkovski, ia mai du-te la tine la București și lasă-ne-n pace pe noi. Birtul ăsta e deschis tot timpul, inclusiv la inundații. Nu veni tu acum la noi să ne-nveți cum să ne facem meseria!”.
După care s-a urcat cu picioarele pe scaunul de la bar, pentru că apa atinsese deja nivelul de un metru și-n interior.
2 iulie
Mi-am construit o mică barcă cu care speram să ajung înapoi acasă, la București. Viitura m-a purtat, însă, numai până la Pitești. De-acolo atrebuit să găsesc altceva. Noroc că am reușit să mă furișez noaptea în uzina Renault și să-mi confecționez singur o Dacie. Partea proastă e că nu mi-am confecționat și-un talon, așa că m-a oprit Poliția la zece kilometri după ieșirea din Pitești și mi-a confiscat mașina. Până la urmă, am ajuns la București cu autostopul, după ce a oprit să mă ia un cetățean care mă știa de la televizor. „Haideți, domnule Popescu! Avem emisiune pe Digi în câteva ore!”, mi-a spus cetățeanul, ajutându-mă cu bagajul. Numele acestui bun samaritean: Cosmin Prelipceanu. V-am zis că mă cunoștea de la televizor, unde făceam o emisiune împreună.
2.021 de vizualizări
