Jurnalul lui Crin Antonescu

14 august

Ce vis frumos am avut! Se făcea că eram la Cotroceni, Klaus tocmai îmi aducea micul dejun la pat. Ieșise de la reparația capitală, îi puseseră butoane și manete noi, fusese lustruit și nu mai scîrțîia. Asta m-a bucurat, drept s-o spun. Mi-era drag robotul ăsta de bucătărie, însă, în ultimul timp, îmi tulbura somnul cînd mi-era lumea mai dragă. Ei bine, Klaus mi-a spus chiar așa: „Bună dimineața, maiestate!“. Am înțepentit. Ce maiestate? Eu sînt republican. Dar unde sînt? M-am uitat în jur. Klaus își dusese degetul de oțel la gura din polistiren și mă îndemna să tac misterios. Eram, totuși, la Cotroceni. Și m-am trezit. M-am uitat la ceas, douăsprezece fără zece.

15 august

Azi, visul s-a repetat, puțin schimbat. Eram tot la Cotroceni, în vîrful patului, cu scufie. Am apăsat pe buton, să se tragă perdelele. În vis, sînt întotdeauna harnic, voios și devreme acasă. Soarele abia răsărea, dar perdeaua refuza să meargă pînă la capăt. Făcea o bulbucătură la un capăt. Am coborît și, cu pas tineresc, am ajuns imediat acolo. Aveam, nu știu de ce, o cheie franceză în mînă. Se pare că, în vis, sînt și un meșter desăvîrșit. Să n-o lungesc. În bulbucătură era Victor Ponta. Își ținea deștu’ la gură și-și rotea ochii. „Șșt, a șoptit, fii atent, ăștia ne cheamă înapoi în politica mare.“ M-am uitat cu milă la el. Păi, eu sînt în politica cea mai mare. Și m-am trezit. Era douăsprezece fără cinci.

16 august

Visul s-a repetat, într-o nouă prezentare. Eram, ați ghicit, tot la Cotroceni, în sala mare. Și tocmai ce intră Hellvig, cu niște dosare în brațe, nu multe, îi ajungeau pînă la creștet. „Bună ziua, domnule președinte, Excelență, Măria Ta…“ Am rîs cu bunăvoință. „Eduard, puiule, lasă pompa, nu puteai să mi le trimiți pe mail?“ S-a schimbat la față, a dat din mîini, s-a strîmbat, și-a dat o palmă peste frunte și, ciudat, a făcut același gest ca Klaus și Ponta. M-am enervat. „Ce aveți, măi, sînteți capii?“ Eduard a oftat, și-a luat inima-n dinți și a grăit. „Crine, mai ai puțin și ți se termină mandatul. Ca mîine, domnule președinte, vodă, maiestate, cum vreți să vă spun. Dar gata, ați stat nouă ani la Cotroceni, vă trebuie un urmaș demn, un vlăstar al tinerei generații…“ M-am uitat lung la el, lung la sala tronului… ăă… de ședințe… Cînd, cînd, cum, de ce a trecut timpul? Și m-am trezit. Era douăsprezece trecute fix.

213 vizualizări