15 mai
Dragă jurnalule, nu-mi vine să cred că mi se-ntâmplă și mie. Sunt pe cale să pierd puterea, după douăzeci de ani. Și totul, datorită unor alegeri. Îți vine să crezi? N-am căzut eu de la putere atunci când a fost lovitură de stat și mă dau ăștia jos acum, cu democrația? Am ajuns de râsul lumii.
Nu zic să nu mai ținem alegeri libere, dar nu înțeleg de ce trebuie să mă bage și pe mine în treaba asta. Bine, fie, ieșiți la vot și alegeți cum vă taie capul, dar nu veniți la mine să-mi ziceți că nu mai vreți să fiu președinte și că ar fi bine să plec acasă. Nu vreau să plec acasă. Mi-e frică. Voi habar n-aveți cum e să dețineți un palat cu sute de camere, în care vă puteți rătăci oricând.
În plus, ce pot să mai fac după ce-am condus Turcia cu o mână de fier timp de douăzeci de ani? Să-mi găsesc un hobby? Să mă apuc de grădinărit? E imposibil, grădina mea de acasă are zeci de hectare, n-o s-o pot săpa niciodată de unul singur.
16 mai
Bun, deci nu e clar că am pierdut puterea. Va mai urma și un tur doi. Ce trebuie eu să fac e să mă folosesc cât mai bine de avantajele mele competitive. De exemplu, îmi prinde bine că liderul Opoziției are un nume imposibil de pronunțat. Auzi la el, Kiliçdaroglu! Păi, dacă-l pui pe Biden să-i zică pe nume, trebuie să chemi pe urmă Salvarea, că face fractură la limbă moșu’.
Serios, nici un lider occidental n-ar accepta ca un individ pe care-l cheamă așa să conducă una dintre marile puteri ale lumii.
E o regulă nescrisă în politică: frate, încearcă și tu să ai un nume cât mai simplu, ca să-l poată pronunța oricine. De ce credeți că a ajuns Putin unde a ajuns? Datorită inteligenței? Datorită charismei? Nu există așa ceva.
