Pe Dana Ulieriu, jurnalist freelancer, o știți – a mai fost invitata noastră cu ocazia unei călătorii în Camerun. De data asta ne-a pregătit un platouaș din Komodo, cu vestitul crocodil cu picioare. Să-i dăm repede legătura!
Mă pregăteam să plec din Sulawesi spre Bali cînd am aflat că toate zborurile companiilor aeriene erau suspendate. Mi se cam aplecase de Sulawesi după ce ghidul mă tîrîse pe la niște strașnice ceremonii funerare unde se sacrificau bivolii ca la abator. Așa că mi-am luat un bilet de vapor spre Labuan Bajo, insulele Flores. Știam că e și Komodo prin zonă.
“Mai avem bilete doar pe punte și nu puteţi călători on the deck timp de 36 de ore, condiţiile sînt dificile pentru dumneavoastră.” Cu certitudinea că nimic nu se poate compara cu o copilărie petrecută într-un sat minier, am insistat : “On the deck!”
Cînd am ajuns la vapor, am înţepenit. Mii de persoane se înghesuiau 3D, fiecare cu paporniţele aferente, copiii din dotare și merindele pregătite ad-hoc la niște spirtiere. „On the deck” niciun centimetru liber. Am călcat peste un bărbat care dormea, am mutat doi bebeluşi ca să pot trece și am ajuns lîngă un domn cu șapcă și epoleți. “Vreţi o cabină? 70 de dolari și vi-o dau pe a mea”. Am scos-o la 50. Am plecat cu cheile de la cabină în mînă ca pisica cu vrabia în bot. Am avut o cameră șic, cu duș și televizor cu satelit. Un stewart îmi aducea masa și ceaiul. Am navigat printre insule cu coline înverzite pînă la Labuan Bajo. De aici am negociat cu o altă ambarcaţiune drumul pînă în Komodo.
La intrarea în parcul naţional, rangerul cu o furcă de lemn în mînă discuta cu un cuplu de japonezi. Și-a mijit ochii spre mine apoi, cu o privire sticloasă, m-a întrebat: „Ești la menstruație?” Visez. „Bună ziua și tie!”, îi răspund. Cu aceeaşi privire sticloasă, indonezianul insistă: „Ești la menstruație, da sau nu”? Îi spun că nu. Vizibil uşurat, își începe discursul: „Bună ziua, sîntem în parcul naţional Komodo, casa dragonului Varanus Komodoensis sau crocodilul cu picioare cum îi spun localnicii, cea mai mare şopârlă de pe Terra. Lungimea sa poate ajunge la 3 metri, iar exemplarul record a avut 3,13 metri și 170 de kilograme”. Rangerul își încordează iar privirea sticloasă către mine, ştiu ce urmează, aşa ca îl întreb eu prima: „Ești la menstruație?” Răspunde enervat: „Dragonul are un nas foarte fin, simte mirosul de sînge de la 10 km. În urmă cu ceva timp am avut un incident trist cu o turistă din Germania.” Am început explorarea insulei pe o căldură năprasnică; peisajul se schimba à la Tarkovski pe parcurs ce înaintam. Am traversat o mlaştină fierbinte, care mustea a malarie, intrînd în noroi pînă la brîu. Erau peste 50 de grade; parcă înaintam printr-o pădure în flăcări. Trecuseră aproape două ore de marş și continuam fără speranţă căutarea şopîrlelor uriaşe. Mă dureau toate oasele, mă mînca pielea într-o sută de locuri și aveam o platoşă de noroi întărit pe blugi. Mă simţeam de parcă mi-aș fi făcut harakiri?. Japonezii treceau prin acelaşi calvar, doar că nu înjurau. Dintr-o dată, cu fața luminată, rangerul ne arată cîteva găuri în pămînt. Sînt gropile pe care le-a făcut o dragoniță pentru a induce în eroare posibilii prădători. Doar într-unul dintre acestea se află oul. Bîntuim de cîteva ore și asta e tot ce am găsit. În timp ce japonezii pozează temeinic gropile, eu rememorez grădinile zoologice din Europa în care aș fi putut vedea dragoni. Dacă mergeam la Lisabona, puteam să vizitez și cîteva castele, dacă mergeam la Berlin …
Fericit, rangerul ma atenţionează: „Un dragon!” Mă uit. E un dragonaș, un pui de nici 25 de centimetri. Oricum, gîngania e imposibil de pozat, se deplasează cu o agilitate ieşită din comun. Japonezilor le vine să plîngă, dar fotografiază cu stoicism. În timp ce ne îndreptăm către locul din care plecasem, rangerul îmi barează drumul cu furca de lemn și îmi arată printre crengi un șopîrloi barosan. Și eu și japonezii declanşăm în extaz. De aici ne întoarcem la ieşirea din parc, la casa rangerului, unde surpriză, sub piloni zac tolăniți la soare cîțiva varani uriași. Mă întorc spre ranger, cu cea mai sticloasă privire de care dispun și-l întreb „Sigur nu ești la menstruație?” Fotografiem de ne dor degetele, îi pozez pe japonezi în fața familiei de dragoni, mă spăl de noroi și plec.
