Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

La Gărîna a fost bine și pe ploaie. Sărut mîna!

Zoom La Gărîna a fost bine și pe ploaie. Sărut mîna!

Să tot fie vreo zece ani de cînd nu plănuiesc să mă duc la Gărîna. Căci nu-s vreun mare pasionat de jazz, cu toate că mai ascult așa, cînd mă apucă, dar mai ales cînd o apucă pe gagică-mea. Care altfel merge acolo cam an de an și-i știe pe artiști nu doar după nume, dar și după albume, CV și cam tot ce fac. De altfel, ideea de a merge la Gărîna îi aparține. Eu am vrut să ajung acolo mai mult ca să pot să zic țării că nu Electric Castle a inventat conceptul de festival în ploaie. Mă rog, ideea e că am ajuns acolo după ce ne-am decis destul de tîrziu să mergem, căci iubita mea – cum ziceam – merge în funcție de cine cîntă, așa că planurile nu-s făcute cu prea mult timp înainte. Motiv pentru care a și fost un fel de concediu pe sistem haiduceală, cu conserve, fără cazare, dar cu un cort – luat de la un amic – atît de incomplet, de-am dormit în mașină. Dar a fost super-fain și super-bine, căci oricum, nefiind nici unul bugetari, nu prea știu ce cazări ne-am fi permis sau ce omlete speciale la cină și la prînz, că dimineața nu mîncăm.

Așadar, am ajuns joi pe la amiază acolo. Nu puteam rata ziua de joi, pe motiv că Jan Garbarek. Despre el mai auzisem și eu și chiar îl ascultasem, iar de data asta urma să cînte cu un nene pe nume Trilok Gurtu. Despre nenea indian nu știam mare lucru, recunosc. Eu nu, iubita mea da. Un singur concert, mai lung, și un fel de main-event al festivalului, în chiar prima zi. Bun așa! Apoi ar mai fi fost, în lista cu preferințe a iubitei mele, alte cîteva nume ce nu trebuiau ratate. Paolo Fresu, un trompetist italian, alături de Lars Danielsson, plus John Surman Trio. Cam astea erau chestiile pe care nu trebuia să le ratăm, conform planurilor făcute de acasă. Plus, desigur, alte chestii despre care nu știam detalii (Adriana) sau mai nimic (eu).

Contrar așteptărilor – mă rog, nu neapărat ale mele, ci mai degrabă ale publicului, un public de altfel minunat, cu oameni faini cum rar mai găsești la alt festival –, indianul Trilok Gurtu a cam furat show-ul. Un percuționist ale cărui mîini se mișcă atît de repede și de independent una față de alta, cu o rapiditate aberantă uneori, care te ține ațintit cu ochii la el, în timp ce parcă-ți bate în ureche ritmul. Bun omul. Excepțional, aș zice, dacă m-aș pricepe.

Personal, Garbarek nu m-a impresionat atît de tare. Poate că aveam și așteptări. Poate e și faptul că, în materie de jazz, pe mine, unul, nordicii mă cam enervează cu strictețea lor, cu muzica lor ce pare ruptă din matematică parcă. Mă enervează liniile muzicale duse pînă la o perfecțiune matematică, dialogurile meticuloase dintre instrumentiști și, în general, găsesc un fel de rigiditate în sunetul ăsta. Mie, unuia, mi se pare că jazz-ul e mult mai mișto dacă suferă niște influențe, dacă se duce spre bossa-nova, dacă e viu și mai haotic și dacă în toată măiestria asta muzicală torni și puțin sînge latin. Poate de-asta îmi place mai mult ce face un alde Avishai Cohen. Mă rog, seara de joi, cum ziceam, cu Garbarek și Trilok Gurtu, a fost bună și chiar dacă bătăile în toate instrumentele existente și inventate ale indianului parcă au invocat zeii și ploaia, de ne-a făcut leoarcă pe toți în timpul bisului, a meritat fiecare clipă.

Vineri a fost aproape cel mai fain

Toți cei care au cîntat mi s-au părut mișto. Deja se umpluse de lume și, cum ziceam, lumea la Gărîna e super-mișto. Oameni faini! Chiar și moșnegii jazz, cu pălăriile lor cu tot – fie că-s un fel de kippah mai mare, fie că e un fel de bască fără cozoroc, că e o pălărie mai altfel –, sînt simpatici. Vineri, însă, am ajuns în Berbu Nou. La Imo și la Dan, doi oameni super-faini care au o mică pensiune, sau sistem gazdă, că nici nu știu ce e. Și au Dan și cu Imo niște palinci și niște coniac și afinată, și fac niște mîncăruri – supe creme de hrib și fel și fel de alte bunătățuri – de mai că nu-ți mai vine să ajungi la festival. Dar mergi, pentru că muzică. Și da, pot spune asta cu cea mai mare convingere, pînă și jazz-ul acela mai rigid, strict instrumental, sună bine dacă instalația existenței e unsă-n suficientă palincă bună. Nici măcar faptul că a plouat n-a mai contat.

Și-apoi s-a făcut sîmbătă

De pe la trei după-masă și pînă tîrziu după miezul nopții, nu mi-am mișcat bucile de pe unul dintre buștenii din rîndul întîi. Ne-am uitat la finala de la Wimbledon, ne-am bucurat de Halep, după care am halit ceva de pe la sectorul grătare și bunătățuri și ne-am așezat la loc, pe butuc, cu umbrela în mînă. Am început cu Renaud Garcia-Fons și Dorantes, un duet pian-contrabas, format din doi spanioli care urmau să cînte ceva cu influențe mediteraneene și flamenco. Acum, e posibil ca influențele mediteraneene să fi fost acolo, printre acordurile lor, însă flamenco n-a fost deloc. N-au fost răi, însă nici nu mi-au făcut părul de pe mînă să stea drepți. S-a simțit, pe undeva, că nu-s atît de rigizi ca nordicii și că există și ceva ludic în ce cîntă, însă conversațiile dintre instrumente, dintre liniile muzicale, pe mine, unul, mă enervează. Prefer o ceartă a instrumentelor, un război total în care pianul se ia la bătaie cu contrabasul, în care tobele fac scandal și întregul spectacol e viu. Le-au urmat însă trei băieți absolut superbi. Gregory Privat Trio, format dintr-un tinerel francez născut în Martinica, un alt francez născut prin Guyana Franceză, plus un tip alb, de prin Irlanda, la contrabas. Și au făcut, nenicule, ăștia doi non-albi un spectacol, iu-huuu! Unul la pian și orgă și voce, iar un altul la tobe, s-au certat cu muzica și s-au împăcat cu ea, au ținut ritmul lent, în surdină, pentru ca mai apoi să rupă tobele și boxele, de-a ieșit ceva minunat. Plini de energie, băieții ăștia au reușit să facă un jazz plin de infuzie de viață, fie că e tristețe sau bucurie, fie că e scandal sau liniște. Le-a urmat un trio mai cunoscut (pentru cunoscători), Jacky Terrasson Trios, în care pianistul ce dă numele formației e un fel de vedetă. Mi-au plăcut și ei, deși nu prea mult, căci a fost un jazz din acela în care liniștea pieselor era compensată de mutrele și schimonoselile fețelor artiștilor. Genul ăla de artist care mai mult se strîmbă decît cîntă și la care connoisseur-ii se strîmbă și ei, simțind simțiri nesimțite, precum publicul select din Hainele noi ale împăratului.

Le-au urmat însă Lars Danielsson și Paolo Fresu cu un recital super-bun. Și, dacă n-ar fi fost partea în care au furat curent, în care s-au dopat cu tehnologie, aș fi zis că-s cei mai buni pe care i-am văzut. Căci, la cît sînt de buni, atît Fresu la trompetă, cît și Danielsson la contrabas sau violoncel, chiar n-aveau nevoie de mixere și de calculatoare cu care să se dubleze singuri, cu care să-și producă ecou pe instrumente. La așa ceva m-aș fi așteptat de la un Marius Moga, nu de la doi artiști care, atunci cînd cîntă – și cîntă, nenicule – îți ridică toate firele de pe mînă în poziția drepți. Plecați însă dimineața din Istanbul, ajunși la Gărîna înainte de concert – pardon, recital –, de unde urmau să plece la Bruxelles, pesemne că n-au avut nici ei prea mult chef, oricît de profi ar fi. Căci, altfel, ei doi ar fi meritat o seară numai a lor, în care să cînte pînă la epuizare – ei, și pînă la extaz – noi.

Duminică, ei bine, duminica am ratat-o

Pentru că ploaie și ploaie și ploaie. Și frig și iar ploaie. Ne spălaserăm vreo trei zile la chiuvetă și cu șervețele umede, ne abținuserăm de la căcare – căci toaletele publice sînt pe sistem turcesc –, încît nici dumnezeul jazz-ului nu ne-ar mai fi ținut acolo încă o zi, cînd acasă ne aștepta saltea, apă caldă și un WC normal. Plus Luna, pisica. Una peste alta, însă, Gărîna e un  super-festival. Nu-i nici de fițe și nici cu oameni cu fițe. Nu vezi nici puștime, deși e plin de tineri. Și nu vezi nici moșnegi, deși e plin de oameni cu vechime. E o lume faină, într-un loc superb, cu muzică extrem de bună. Și nici n-a fost Copilu Minune. Așa că eu, unul, o să mai merg. Dar cu cazare, chiar și la Brebu Nou, la oamenii ăia faini, Dan și Imo, care au o curte super și o palincă și mai super, și a căror adresă și nume exacte nu vi le zic, că la anu’ vreau să prind loc acolo.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Dragi cetățeni români!

    3 decembrie 2019

    Klaus Iohannis nu-i chiar nepotul feldmareșalului Mackensen, dar cu siguranță cîțiva uncheși de-ai săi au bătut pas de defilare pe Calea Victoriei în 1916, cînd nemții au intrat ca-n brînză […]

  • România normală

    3 decembrie 2019

    Nimeni nu știe cum arată România Normală, cu atît mai puțin noul președinte Iohannis, care a apărat acest slogan cu fălcile încleștate, ca și cum s-ar fi temut să nu […]

  • Ruleta românească

    3 decembrie 2019

    Rar a fost dat României să vadă sinucigași mai talentați decât cei din Guvernul Orban. Ar fi, poate, un spectacol simpatic dacă nu i-ar afecta pe deja din ce în […]

  • Rușinea de a fi stîngist

    26 noiembrie 2019

    Datorită mamuților cu păr, cu burtă sau cu chelie din PSD, intelighenția românească de stînga, rușinată, se dopează cu praful marxismului prin cafenele obscure sau prin facultățile de Filosofie, așteptînd […]

  • Țară, țară, vrem președinte!

    26 noiembrie 2019

    Klaus Iohannis și-a anunțat candidatura la președinția României, pentru un al doilea mandat, în iunie 2018, cu aproape un an și jumătate înainte de alegerile prezidențiale. De atunci, KWI așteaptă […]