Marcel Ciolacu are șansa lui de a deveni președintele României. O șansă ceva mai mare decât a avut Viorica Dăncilă, egală, în sondaje, cu șansele lui Geoană sau Ponta, dar, parcă, mai învârtoșată în vederea turului al doilea, date fiind variantele de contracandidat: ori inacceptabilul Simion, ori insipidul Ciucă.
Spre deosebire de întâmplarea de acum cinci ani, când Viorica a fost dusă la târg ca să fie făcută de râs și să-și rupă gâtul, de data asta Ciolacu nu mai e chiar singur în cursa lui spre Cotroceni. Mare parte din conducerea partidului și l-ar dori de-adevăratelea președinte al țării, ceea ce l-ar face incompatibil cu funcția de președinte al partidului. Nu doar că un președinte PSD, ceva ce n-a mai văzut România de douăzeci de ani, ar duce, în cele din urmă, la un guvern 100% PSD, cu premier PSD, timp de minimum patru ani, așa cum n-a mai existat decât între 1992-1996 și 2000-2004, dar plecarea lui Ciolacu pe tronul lăsat liber de Iohannis eliberează, de asemeni, o funcție fără prea mari bătăi de cap în următorii patru ani, aceea de președinte al PSD.
Din 2004 încoace, de la eșecul lui Adrian Năstase în fața lui Traian Băsescu, președinții PSD n-au putut să-și impună/numească succesorii. Nu poți, când ești la zid și legat la ochi, în fața plutonului politic de execuție, să îți mai desemnezi și urmașul. Nu doar că e ineficient, dar mai mult îi faci un rău respectivului, marcându-l pe viață. Dacă Năstase ar fi deschis gura ca să-l recomande pe Ponta drept moștenitor al partidului, probabil că Ponta n-ar mai fi ajuns președintele PSD niciodată. Dacă Geoană… Exagerăm. Geoană n-ar fi putut desemna un succesor, pentru că nici nu prea cunoștea mulți oameni din PSD, iar ăia pe care-i cunoștea și pe care-i întâlnea mai des erau Vanghelie și Dragnea. Nici unul, la vremea aia, destul de bun pentru a prelua șefia PSD.
În cazul în care Ciolacu ar deveni președinte, lucrurile s-ar schimba radical. Toată dragostea activiștilor de partid, indiferent de județ și de baronul pe care l-au slujit, se va îndrepta înspre marele om din Buzău, devenit suprem în stat. Indiferent de influența unor rămășițe ale regimurilor trecute, precum Stănescu și alții ca el rămași, încă, în libertate, cuvântul lui Ciolacu ar deveni lege, iar omul desemnat de el să-i succeadă ar deveni, fără prea multe comentarii, președintele PSD și, în maximum un an de la alegeri, prim-ministrul României.
Știm, cu certitudine aproape, că nea Paul și tanti Gabi nu pot spera la succesiune. Oricât s-ar tăvăli, oricât ar unelti, singura lor șansă de a rămâne relevanți în partid ar fi ca Ciolacu să piardă totul. Altfel, în decembrie, cei doi vor dansa la ultimul lor bal. Bun, veți întreba, dar cine va duce mai departe flacăra aprinsă la Buzău, ce nu trebuie lăsată să se stingă în deceniul în care Marcel va fi ocupat cu politica externă și cu alte lucruri care țin de atribuțiile directe ale președintelui de țară? Ei bine, nu există decât două posibilități: fie Mihai, fie Sorin. Dacă e să ne întrebați pe noi, cel mai probabil o să fie Sorin. Nu de alta, dar de la distanță pare mai civil.
