O invazie pornind din Gorj, Neamț, Vîlcea și Ilfov întrece cu mult posibilitățile de apărare ale insulei Thassos. Nici perșii lui Darius, nici ai lui Xerxes n-au venit în număr atît de mare. Flota generalului Tucidide, istoricul, care a protejat insula de spartani acum 2.436 de ani, ar da bir cu fugiții. Ce săgeți să folosești împotriva manelelor? Cum să respingi atacul pe apă și pe uscat al neînvinșilor înghițitori de gyros cu cartofi prăjiți și cu maioneză? E imposibil. Războiul cu românii a fost pierdut. Thassos s-a predat. Ocupația decurge în alianță cu triburile sîrbești, care au descoperit salata grecească abia după 2010, și cu neașteptate pîlcuri de invadatori turci, cărora bătaia mîncată la Stambul le-a căzut greu la stomac.
Dar Thassos zîmbește cu dinții la vedere. Acest jug aurit aduce în taverne, minimarket-uri și benzinării o prosperitate care o întrece pe cea adusă de fenicieni. Românii, sîrbii și turcii poartă asupra lor nu numai nevoi care la popoarele nordului s-au stins prin civilizație, ci și fondurile cash necesare satisfacerii lor în exces. Neamuri cărora istoria le-a clădit temeinic neîncrederea în bancă, filă de cec sau card, invadatorii traci, slavi și anatolieni aduc în borsetă binecuvîntatul numerar nedetectabil de ANAF-ul lui Samaras. În Grecia, bancomatele au ajuns instalații de artă decadentă. Dacă ar trăi, Marcel Duchamp și-ar înlocui celebrul pisoar cu o somație de plată, folosită pe ambele părți într-un closet grecesc. De cînd cu criza, facturile sînt considerate viruși periculoși, iar chitanța sau bonul de casă – trădări naționale. Pe insula Thassos lucrurile stau și mai grecește, fiindcă taxele au de trecut un braț de mare. Ultimul perceptor întîlnit aici e menționat în scrierile lui Herodot. Din 2009, inspectorii fiscali sînt momiți pe stîncile înalte și dați la rechini. Thassienii n-au plătit vreodată impozit la modul serios, iar asta răzbate din întreaga cultură buzuki. Toată muzica acompaniată de mandolină îi plînge pe alde Iani, Spiro sau Gavrilo, eroii epocii 1462-1908, de la care angajații sultanului au smuls unghii, dinți, brațe și ochi, dar niciodată vreun ban. Din Limenas în Prinos, din Potamia în Teologos, cîrciumarii, negustorii și micii proprietari de pensiuni sînt baricadați între zidurile unei tradiții căreia criza i-a adăugat metereze noi. Cu excepția Angelei Merkel, nimeni nu poate rezista acestui farmec local.
Thassos doarme în aburii Mării Egee, liniștită ca un prunc. În urmă cu două milenii, cînd era la modă excursia militară și cînd a întîmpina grupurile turistice însemna să ieși cu sulița la țărm, pe insulă a fost ceva mai multă agitație. Azi, localnicii așteaptă ca măslinii să facă măsline și marea să facă pești. Cerul, apa și pămîntul au culori pentru care Van Gogh și-ar vinde diavolului și urechea rămasă. Pentru ele și pentru bucuria de a-ți auzi compatrioții răcnind pe insula poetului Archilochus, merită să străbați infernul, ba chiar Bulgaria.
În orășelul Limenaria, la cinci metri de cheiul înțesat cu vaporașe pescărești, își are bîrlogul Nicola Argiropoulos, un grec de doi metri care pare uitat la țărm de ultima escală a eteriștilor. Nicola are mustața lui Clark Gable, vocea lui Emanoil Petruț și taverna lui proprie în care se derulează viața spirituală a insulei Thassos. Nu sînt sigur dacă, azi, el și frații lui mai ademenesc noaptea corăbii pe țărm legînd felinare de coarnele boilor, dar din ceea ce cîntă seara la buzuki răzbat fapte și mai înfricoșătoare. Nicola pescuiește, vînează, navighează, gătește, bea, fumează, poate înfrunta cu mîinile goale un grup de turiști băuți, iar uitătura lui de pirat face femeile să-i pice cu zgomot în urmă. Oficial, are cinci copii cu aceeași nevastă, dar se simte în aer că insula îi datorează o parte din sporul demografic. Taverna Limani servește doar pește capturat de un grup de moși ezoterici, pescari din prima jumătate a secolului trecut, pe care Nicola îi ține departe de lumina zilei și îi hrănește cu jăratec. El și braconierii săi știu să-și afunde cîrligele în abisuri unde biologia modernă încă n-a ajuns și să scoată de acolo nu doar specii dispărute, ci și specii care încă n-au apărut. Aceste animale rare sînt gătite de bătrînele tribului, femei care l-au văzut și l-au pipăit pe Alexandru Ipsilanti.
O seară în taverna Limani face cît turul întregii insule, și cam atît și costă. Nicola are prețuri mari, dar are și haz. E cinic, deștept și un pic nebun, un fel de Zorba Grecul cumințit de ideea că există democrație și Internet. Cîntă la buzuki cu bucuria pe care o arată pirații cînd își enumeră faptele. La mesele lui întîlnești uneori muzicieni de la Hollywood veniți să-l asculte și să-i ronțăie marlinul. Dar găsești întotdeauna, anunțată în românește pe tăblia de la intrare, o uimitoare ciorbă de pește.
