După ce a fost prins cu plagiatul din romanul Incognito, Eugen Barbu se supărase pe toată lumea. Pe scriitori că-l dăduseră în vileag, pe negrii lui că i-o făcuseră – copiaseră vreo optzeci de pagini la rînd dintr-un roman de Paustovski, care mai era și tradus în românește. Îi veniseră dracii și pe ăia de la partid, că nu le băgaseră acuzatorilor pumnul în gură.
Nu mai avea relații bune decît cu Securitatea, care-i furniza marfă de scandal pentru Săptămîna lui. Altfel, umbla negru prin tîrg și spunea că fusese victima unei tentative de asasinat moral. Ceva-ceva tot obținuse Jenică Barbu de la partid. Să nu mai fie reeditat romanul lui Paustovski, pe care-l căuta lumea, să-l compare cu Incognito. Cu asta însă nu-și sărase buricul. Cum să arate el că rămăsese deasupra? Își face o rubrică în Săptămîna, „La judecata de apoi a poeților”, în care tăia și spînzura pe cine avea el chef. Mai exact, îi dădea în gît pe poeții în viață că nu urmau indicațiile literare ale partidului. Și-aici lucra tot cu negri – avea vreo cîțiva trepăduși care pescuiau șopîrlele din versurile autorilor pe care-i dădea el în gît. Turnătoriile astea aveau două efecte. Unul, nasol, era că editurile nu-i mai publicau pe poeții de pe lista lui Barbu. Celălalt, pe invers, că învățase lumea pe de rost toate șopîrlele astea, încît a primit Barbu ordinul să critice mai pe deasupra și, mai ales, fără citate.
