Litoral, țară străină. Noi decît muncim, noi nu gîndim

Abia dacă a început sezonul. Sau poate că nici n-a început încă. Am venit de mai bine de două săptămîni la Costinești, într-un fel de experiment din care, cu voia Marelui Prieten Imaginar, voi fi scăpat cu bine pe la toamnă. Și tot de vreo două săptămîni mă plimb pe aici, cînd am timp, în căutarea unui vorbitor de limba română. Caut după un acord, după o frază rostită în mod corect, așa cum un copil caută scoici pe plajă. Aștept ca de undeva, dintre cei veniți la muncă pe timp de vară, ori dintre primele pîlcuri de turiști, să răzbată o urmă de inteligență.

N-aveam eu prea multe așteptări cînd am venit aici.

De fapt, n-aveam nici una. Și totuși, așa lipsit de așteptări cum am venit, după două săptămîni mă simt aproape deziluzionat. Cu mici excepții, plaja românească pare să fie nu doar locul în care apa se îmbrățișează cu uscatul, dar e și un fel de punct energetic în care prostul șmecher îl îmbrățișează, spre abuz și istovire, pe prostul tembel.

Un tînăr vrea să se angajeze. Cere detalii și le primește. Ar urma să lucreze 12 ore pe zi, șapte zile pe săptămînă. Senin, ca o zi de iunie, întreabă dacă e vreo problemă dacă după program își mai ia un serviciu.

Un tip, cu o geantă mare în spate, vine pe faleză. Se așază lîngă un moșneag și intră cu el în vorbă. E supărat pe patronul care l-ar fi prostit în legătură cu programul și atribuțiile, și salariul. “Băi, eu am venit să fac aia, eu decît aia fac. Nu mă ia el pe mine cu faci și aia, și aia. Ăștia așa-s ei, niște bulangii, că îi știu eu. Păi, ce, mă ia pe mine că, dacă nu am treabă să servesc, să mă duc să fac curățenie, și că cum adică să beau și eu o bere ziua? Zi și tu, dacă e cald, nu bei o bere? Că doar nu bei să te îmbeți. Păi, în pula mea, ce-s eu? Ăștia numa’ aia vrea, să tragă pe tine. Păi, frățioare, să moară familia mea, pe unu’ l-a dat afară că cică a luat pauză să bea apă. Dă-i, bre, să le iau morții în…” După care își scoate o sticlă de whiskey, trage un gît sănătos din ea, stinge cu o gură de bere și se apleacă spre omul în ale cărui urechi se descărcase: barosane, dă și mie o țigară.

Doi băieți taie lemne pe plajă.

Salut, boss, îmi zice unul. Salut, îi zic eu. Intrăm în vorbă și aflu că sînt din Teleorman și că sînt “șezlongari”. Bine, după ce începe sezonul – îmi spune unul dintre ei –, că deocamdată facem de toate. Da’ are să se merite, frățioare, că am vorbit cu băieții și se face bani de numa’. Unu’ a plecat, cică, cu trei sute de milioane anul trecut. Păi, cît vă dă salariu? – întreb eu. La început are să ne dea 15 milioane, dar ne-a zis că în sezon faci șase milioane pe zi, numai din șpagă.

Mă uit lung la el. Cîți ani zici că ai? Am 17, îmi zice. Ești încă la școală, nu? Nu, zice el, am terminat anul trecut, că m-a dat mai repede la școală. Bine, zic eu, și tu chiar crezi că o să cîștigi atît? Așa zicea băieții, că la șezloange îți dă un leu la fiecare șezlong închiriat. Bine, zic eu, fii atent: ca să faci 600 de lei ar trebui să închiriezi, doar tu, în fiecare zi, cîte 600 de șezlonguri. O oră are 60 de minute. Deci, timp de zece ore, în fiecare zi, ar trebui să închiriezi cîte un șezlong pe minut. Chiar crezi că e posibil?

Mă privește lung și nedumerit. Eh, lasă, bre – mai zice el –, că vine multe vedete aicea pe plajă și e o grămadă de barosani care lasă șpagă.

Am renunțat la a încerca să-l conving că visează.

În urmă cu cîteva zile, aici, unde îmi execut eu experimentul,

se angajează un puști din Slatina. Are 17 ani și cam tot atîtea kilograme. E prima oară la mare. Se adresează oricui cu “șefule” și vorbește neîntrerupt. Iubește manelele și a venit la mare pentru că “la noi nu se face bani, șefule, nu e de muncă”. După vreo cîteva zile e dat afară. Își găsește un alt loc de muncă, la un complex, iar seara ne întîlnim pe plajă. Cum e? – îl întreb eu. E bine, șefule, e de muncă, da’ e bine. Păi, am măturat o alee de aicea și pînă… – își pune palma la frunte și privește în zare – și am și cărat niște mobilă. Da’ e bine, jur. Ne dă 15 milioane salar și dacă stai ore suplimentare îți mai dă 500 de mii la zi.

Ce ore suplimentare, dacă muncești 12 ore pe zi – întreabă un amic – și de ce nu ai mai stat dacă e așa? Păi, sînt rupt, vere – zice puștiul – și, oricum, mie numai mîine îmi dă bani. După care se apropie de mine și mă roagă să-i dau zece lei, în timp ce scoate portofelul și-mi arată că în el mai are doar vreo nouă lei. Îi dau banii și dispare.

Trece cam o jumătate de oră și se întoarce cu o sticlă de suc în mînă și cu un zîmbet de la o ureche la alta. Unde-ai fost, mă? Am fost de am mîncat niște mici. Da’ m-au cam prăduit bulangiii, că mi-a cerut 18 lei pe trei mici și sucul ăsta. Păi, cît era un mic – întreb eu –, cinci lei? Nu, șefule, trei lei. Nu iese la calcul, îi zic.

Nedumerit, ridică o mînă și începe să numere, pe degete: trei lei un mic, cu încă trei lei fac șase și cu încă trei fac nouă – și ține trei degete ridicate –, cu sucul încă patru, cît vine? Vreo 13, zic eu. Da, 13, și dacă mai pui pîinea și muștarul, acolo iese. Da’ a fost scump, oricum, mai zice puștiul.

Azi, cînd scriu textul ăsta, a fost dat afară și de acolo.

Și e plin de astfel de tălîmbi, veniți din toate colțurile țării,

care cred că vor fi plătiți ca să stea în vacanță la mare. Cum tot plin e de unii mai puțin proști, însă cu mult mai mulți bani, care abia așteaptă să facă și mai mulți bani de pe spinările acelor sărmani proști cu vise largi.

O fi el, litoralul românesc, locul în care românul turist e fraierit de românul patron, însă dacă îți vei apleca privirea asupra relației dintre românul angajat și românul angajator, situația e chiar mai nasoală. Și asta pentru că unii sînt atît de proști încît nici nu trebuie prostiți, căci se prostesc singuri.