Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

LIVIU ANTONESEI: „Emil Brumaru părea etern, nu doar spiritual, ci și fizic”

Zoom LIVIU ANTONESEI: „Emil Brumaru părea etern, nu doar spiritual, ci și fizic”

El a anunțat primul, pe net, aproape nevenindu-i să creadă, că Emil Brumaru a murit. Cînd am aflat l-am căutat imediat pe Liviu Antonesei să-mi dea un interviu despre Emil Brumaru. Erau prieteni și se prețuiau reciproc, și scriitoricește. Mi-a răspuns după numai cîteva ore. Regret că acest interviu apare cu o săptămîna mai tîrziu decît aș fi dorit. Dar asta e numai vina mea, fiindcă, luat de alte treburi, duminica trecută n-am deschis computerul.

Cristian Teodorescu: De cînd îl cunoșteai pe Emil Brumaru?

Liviu Antonesei: Pentru a fixa momentul, trebuie să coborîm adînc prin tunelul timpului, cale de mai bine de patruzeci și cinci de ani. Mai întîi, dintr-o întîmplare – am nimerit la lansarea celei de-a doua cărți, Missa solemnis din 1971 –, cînd l-am cunoscut pe Mihai Ursachi. Am cumpărat cartea, mi-a dat autograf, a stat puțin de vorbă cu mine. Am citit cartea în drum spre casă, am recitit-o acolo, am plecat la prietena mea de atunci și i-am citit și ei volumul. După aceea, am găsit volumul său de debut în biblioteca părinților și, cînd l-am reîntîlnit pe stradă după cîteva săptămîni, i-am spus asta și i-am cerut să ne vedem ca să-mi dea autograf. A fost de-acord și au urmat întîlnirile fixate. Îmi vorbea despre poezia generației lui, despre Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Petru Aruștei, Dan Laurențiu și alții. Mi-a împrumutat cărțile lor. Pe Emil l-am cunoscut mai întîi citindu-l. La vreun an, mă preumblam cu Ursachi prin centru și ne-am întîlnit cu Brumaru. Ne-a făcut cunoștință și am continuat vreo două ore plimbarea. Discutau între ei, se mai și tachinau, eu ascultam, vorbeam numai dacă eram întrebat. Ne-am mai văzut de cîteva ori, fie pe stradă, fie pe la lansări de carte sau alte evenimente…

C.T.: Cînd v-ați împrietenit?

L.A.: Prietenia avea să mai aștepte și să se instaleze cumva treptat. Prin 1975, am devenit redactor la nou înființata revistă Opinia studențească. Între altele, am primit misiunea să obțin poezii de la Ursachi și Brumaru, probabil și de la alți poeți. Nu mai știu dacă am obținut de la Emil, dar atunci am stat mult de vorbă, i-am spus destul de șoptit că scriu și eu poezii. Un moment esențial în consolidarea prieteniei noastre a intervenit cam după un an. În fiecare duminică, Mihai Ursachi, pictorul Val Gheorghiu și prozatorul Eugen Andone se întîlneau la ora 11 în Piața Unirii ca să evalueze doamnele și domnișoarele care treceau pe lîngă grup. Eu veneam împreună cu Ursachi de la el de acasă, unde făceam de-acum tradiționalul schimb de cărți, adică îi înapoiam ce aveam de duminica trecută și luam alte cărți. La alegerea mea sau la sugestiile lui Mihai. Nu doar autori români, nu doar în limba română. La ședințele de notare, nu aveam dreptul să dau note, că nu aveam experiența necesară! Puteam însă face evaluări ale notărilor lor. Val era cel mai sever, Eugen cel mai generos, Mihai mai nuanțat. De cîteva ori, s-a alăturat și Emil procesului de evaluare. Nu doar că evalua cel mai competent, dar și motiva notele. Am remarcat asta și am devenit mai apropiați. Apoi, spre sfîrșitul anilor ’70 și în aproape tot deceniul următor, cînd am început să colaborez la Convorbiri literareunde el avea o jumătate de normă de corector, cealaltă jumătate fiind ocupată de la o vreme de poetul Nichita Danilov –, am început să ne vedem des, să ieșim împreună cu Nichita și/sau cu criticul Constantin Pricop la o cafea, o vodcă – de care el s-a lăsat prin 1983-84 –, la o șuetă, o bîrfă… Aș putea spune că eram deja prieteni buni. Poate nu atît de buni ca între 1990-95, cînd am fost „colegi de conducere” la Convorbiri literare, dar destul de buni ca să-i împrumut cărți, deși știam că nu înapoiază niciodată cărțile împrumutate! Era celebru prin asta. Poate sînt singurul care a obținut ceva – nu înapoi, ci la schimb forțat. I-am împrumutat odată două romane erotice, un Apollinaire și un clasic, cred că Dom Bougre, de fapt le-a extras abil din raftul bibliotecii mele, „cu împrumut” și jurăminte. După vreo lună, fiind în vizită la el, am văzut cartea lui Max Brod despre Kafka, am luat-o și i-am spus că schimbul mi se pare echitabil. Nu bucuros, a fost de acord…

C.T.: Ce-a însemnat Brumaru pentru lumea din Iași?

L.A.: Multă vreme, pentru lumea ieșeană, Brumaru, ca și Urschi, de altfel, au reprezentat marginalitatea exotică a vieții literare. Și asta în ciuda faptului că, printr-un act de dreptete, reprezentau centralitatea literaturii ca atare. După 1990, li s-a făcut dreptate și din punctul de vedere al vieții literare și al celei sociale. Nu e interesant că în primul Consiliu Local, ales liber în 1992, Urschi reprezenta PNȚ-CD, iar Emil Brumaru PAC? În ultimii vreo zece ani, Emil a rămas „ultimul mohican” al unei generații strălucite, foarte iubit, foarte publicat, foarte prețuit.

C.T.: Dar pentru toată lumea din țară?

L.A.: Cred că și pentru lumea din țară lucrurile stau la fel. Cu precizarea că, după apariția Internetului, mai ales a Facebook-ului, lumea din țară a devenit lumea din lume. Unul din puținele merite ale acestei rețelei de socializare a fost faptul că Emil și-a putut înființa o pagină acolo, de fapt două, de unde încînta, vrăjea mii de oameni. Eu am plecat de vreo trei ani de pe Facebook, dar îl vizitam de pe paginile unor prieteni sau le ceream să-mi trimită link-uri directe spre postările sale care îi impresionau. Am citit lucruri fabuloase acolo.

C.T.: Cîte cărți se pregătea Brumaru să publice?

L.A.: Emil a scris enorm în ultima vreme, avea patru cărți gata. După cum mi-a spus Andreea, Dumnezeu să-i dea putere, ieri, în cele cîteva ore în care s-a simțit bine, a spus poezii asistentelor, a glumit, a mîncat cu poftă, preocuparea lui era dacă va avea vreme să și ordoneze acele volume. Dar trebuie să mai fie inedite în carnetele sale cu coperți diferite, cum trebuie să fie zeci de mii de scrisori. A fost un mare epistolier. Nu cred că avea cópii după propriile scrisori, dar cred că păstra scrisorile primite, așa că pot fi reperați destintarii săi majori…

C.T.: Moartea și Emil Brumaru?

L.A.: Moartea? E un fenomen absurd. În cazul lui, de mai multe ori absurd. În primul rînd, pentru că îngerii sînt nemuritori. În al doilea, pentru că și poeții sînt nemuritori. În sfîrșit, pentru că era într-o fomă foarte bună la cei 80 de ani ai lui abia împliniți, era în deplină forță de creație, iar în ultimii vreo treizeci de ani n-am înregistrat schimbări importante pe chipul său. Părea etern, nu doar spiritual, ci și fizic.

C.T.: De ce era poetul favorit al tinerilor cititori de azi?

L.A.: Poate și pentru că descoperise puterile Internetului, acolo unde tinerii stau mai mult decît în viața reală. Dar poate, iar asta este mai important, pentru că poezia lui, deși vorbea și minții, se adresa mai ales inimii. Asta îl și situează în poziția paradoxală și atît de rară a unui poet „grand format” care este și foarte popular în același timp. Și asta nu doar în rîndul tinerilor, de altfel…

C.T.: Cum ți se părea Brumaru la capitolul „conștiință civică”?

L.A.: Am scris mai înainte despre postura de consilier local din partea PAC între 1992 și 1996. Dar Emil a fost și membru fondartor al Alianței Civice, apoi al PAC, iar la începutul anilor ’90 m-a însoțit la cam toate mitingurile împotriva Puterii feseniste pe care le organizam la Iași, împreună cu tinerii de la Societatea Agora. Emil nu se bătea cu pumnii în piept, dar nici nu se dădea deoparte cînd era nevoie de el – un miting, un marș, un protest scris, un apel. În 1990, eram amîndoi membri în Consiliul  USR. Cînd mergeam la ședințe, nu se putea să nu ajungem cît de cît și în Piața Universității…

C.T.: Basarabeanul din el mai credea în Unire?

L.A.: Așa cum este lumea de azi, este greu să crezi, dar ca foarte mulți dintre noi, avea și el o dorință, o speranță. După 1990, a reușit să ajungă la locul nașterii sale și, cum mi-a spus, a fost mai impresionat decît își imaginase.

C.T.: De ce crezi că N. Manolescu îl considera un poet minor?

L.A.: Dacă nu este una dintre numeroasele răutăți gratuite ale eminentului critic, poate fi vorba despre marcajul puternic suferit de spiritul său critic din partea unei estetici revolute, dominantă în epoca formării sale, una exaltînd grandoarea, grandilocvența, galaxiile, macaralele-turn ș.a.m.d. Pe cale de consecință, d-sa confundă poezia mare cu poezia despre lucrurile mărețe. Cum ar putea percepe uriașa valoare a unei cosmogonii realizate din lucruri mici, naturale sau casnice? Cum ar putea d-sa să perceapă farmecul elegant-deșănțat al poeziei erotice a lui Emil Brumaru? E ca și cum i-ai cere unui hugolian pur și dur să admire țesătura lexicală a lui Mallarmé sau splendoarea decadentă a lui Baudelaire…

C.T.: Tu, ca poet, unde-l așezi pe Emil Brumaru în biblioteca ta personală?

L.A.: Îl așez între cei circa 25 de mari poeți români apăruți după cel de-al doilea război mondial, deci în ultimii aproximativ 70 de ani. Iar în biblioteca fizică, Emil stă pe două rafturi alături de ceilalți poeți șaptezeciști, în ediții de opere, în cărți apărute în celebra colecție “Hyperion”, în colecția dedicată de Paralela 45 poeților laureați ai Premiului Național de Poezie, în ediții princeps etc. Pe Emil și pe alți cîțiva îi am cam cu toate volumele lor apărute pînă acum. Pe un raft sînt cîțiva dintre poeții șaizeciști, iar pe cîteva rafturi colegii mei de la 1980. Nu pe moment. Sînt în exil aurit la cineva care dorește să-i citească în întregime!

C.T.: Unde ar trebui să-l așeze și ceilalți de azi?

L.A.: Eu nu-i pot obliga să procedeze într-un fel sau altul, dar, dacă îmi permit, le-aș sugera să procedeze într-un mod asemănător cu al meu. Și să-l citească, să-l recitească periodic. Pînă la urmă, un contact cu toți cei vreo 25 nu ar dăuna nimănui. Nici chiar dlui Manolescu, de-o pildă!

Citeşte mai multe despre:

1 comentariu

  1. #1

    Mulțumiri, mulțumiri… Minunat!

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Poate fi un orbete președinte de țară?

    20 august 2019

    Klaus Iohannis a pierdut ocazia de-a juca o scenetă biblică pe țărmul Mării Negre fiindcă, dacă s-ar fi aplecat asupra soldățelului american leșinat și l-ar fi cărat în brațele-i vînjoase […]

  • Președintele armatei moarte

    20 august 2019

    Marți, 20 august, peluza Casei Albe va duce iar povara președintelui Iohannis. Sînt fire de iarbă care au avut norocul să geamă sub pantofii unui Macron, unui Netanyahu, unei Merkel […]

  • Politiciene disperate

    20 august 2019

    Ne îndreptăm, cu pași mari, spre momentul în care va fi aproape obligatoriu ca politica să fie condusă de către femei. Dintr-un domeniu eminamente patriarhal, politica tinde să devină tărâmul […]

  • “Întîmplări din irealitatea imediată”

    13 august 2019

    Aflînd că pușcăriile românești sînt mari producătoare de scriitori bine furajați, o editură newyorkeză i-a făcut domnului Gheorghe Dincă o ofertă de nerefuzat pentru publicarea unui bestseller memorialistic cu titlul […]

  • Planul Marshall pentru săraci

    13 august 2019

    America și Occidentul european trag fără chef de o căsnicie obosită, împovărată de ani și de plictiseală. Duși sînt anii logodnei, cînd generalul Marshall a descălecat la Paris din spinarea […]