Acum doi ani, deja, Liviu Negoiţă se pregătea să se retragă din viaţa politică. Era sictirit, se nebărbierea din ce în ce mai des, pierdea mai multă vreme pe la vila de milioane pe care o agonisise din cinstită muncă bugetară, dădea cam rar pe la Primărie şi nici pe la partid nu prea mai trecea. Ar fi vrut ca acest mandat să fie ultimul şi să iasă cu bărbia înainte din lumea asta a licitaţiilor cu dedicaţie în care se băgase mai mult de bunăvoie decât cu forţa.
Partidul, care supsese satisfăcător de la cel mai performant primar al său din Bucureşti, nu era total deranjat de idee. Existau şanse mari ca sectorul 3 să le rămână tot lor, pe baza bunelor relaţii dintre primar, gunoierul plantator de panseluţe Prigoană şi alegătorii din sector. Numai că, brusc, partidul şi-a dat seama că sectorul 3 ar putea fi singurul pe care să-l mai stăpânească în Bucureşti, aşa că s-a răzgândit şi i-a ordonat lui Liviu Negoiţă să rămână candidat câştigător şi de data asta, căci trezoreria PDL nu-şi permite să piardă chiar tot Bucureştiul. La început, Negoiţă a zis că nici nu se pune problema, că el e om de cuvânt şi pleacă. Nu l-au speriat nici procurorii, nici oamenii de la OLAF, nimic. Când să iasă pe uşă, aparent resemnat, partidul a zis doar atât: „Bine, pleci, da’ ne laşi offshore-ul!“. Moment în care, galben la faţă, Negoiţă a cedat: „Bine, încă patru ani, da’ de Pieralia Limited din Cipru să nu vă atingeţi!“.
