Memoria își are cronologia ei, capricioasă și atît de imprevizibilă încît, dacă vrei să faci ordine în ceea ce îți furnizează ea din trecut, nechemată, trebuie să-ți amintești cînd s-au întîmplat instantaneele pe care le scoate la iveală deschizînd sertare pe care le credeai uitate. Proust scrie despre acest mecanism secret în primele pagini din În căutarea timpului pierdut, cînd un ceai de tei și o madlenă îi stîrnesc lanțul amintirilor, verigă cu verigă.
Madlena din Borgo Sud e Adriana, sora autoarei de hîrtie a romanului, care apare neinvitată într-o noapte, cu un sugar în brațe, impetuoasă și cu părul retezat catastrofal. Romanul e construit din episoade, povestite pe scurt, aleatoriu, metodă prin care Donatella Di Pietrantonio se scutește de servituțile plicticoase ale narațiunii orînduite cronologic. Această invenție a moderniștilor lasă pe seama cititorului să pună relatarea în ordinea timpului și le dă prilej comentatorilor de profesie să se facă utili și să polemizeze, doct și iritat, unii cu alții asupra intențiilor autorului.
Certuri de familie și drumul spre divorț, asta e materia primă a romanului. O literată născută la țară și ajunsă universitară cu doctorat povestește relațiile schimbătoare, adeseori furtunoase, cu familia ei și cum a ajuns să se despartă de soțul ei stomatolog. N-ar fi mare lucru – romanul neorealist italian e plin de asemenea povești. În proza lui Cesare Pavese, inspiratorul Donatellei Di Pietrantonio, care a fentat romantic tezismul politic al neorealismului, certurile dintre părinți și copii și cele dintre frați se transformă în dușmănii pe termen nelimitat, uneori cu final tragic. În Borgo Sud, certurile sînt urmate de împăcări pupăcioase sau subînțelese și de „uitări“ diplomatice pentru salvarea aparențelor, iar despărțirea literatei de soțul ei stomatolog are loc fără pic de scandal, probabil pentru a nu strica atmosfera cehoviană a acestui roman al „durerilor înăbușite“, în care ziua de mîine începe încă de azi – găselnița asta demnă de Love Story îi place atît de mult autoarei încît o folosește de vreo trei-patru ori spre sfîrșitul capitolelor. Borgo Sud datorează multe lui Pavese prozatorul, cel din povestiri și mai ales din romanul său Luna și focurile. Donatella Di Pietrantonio e o continuatoare soft a lui Pavese, de la care preia nostalgiile rurale și descrierile de natură de un romantism comprimat, la fel cum dezvoltă și conflictele dintre personaje, cu reveniri concentrice la momentul inițial și cu descoperiri treptate care schimbă imaginea inițială a protagoniștilor. Chiar și amănuntul că personajul care povestește romanul n-are nume e împrumutat de la Pavese.
Personajul care iese din acest tipar soft, Adriana, sora mai mică a literatei, e și cel mai izbutit din întreg romanul, spre deosebire de soțul Piero, cu escapadele lui misterioase și cu căințele sale inexplicabile – fiindcă Piero n-o înșală pe literată cu femei, ci cu bărbați, și trăiește o viață dublă în care iubirea lui sinceră pentru soție pare probabilă doar în romane și în melodrame. Asta ca să nu mai spun că naratoarea știe despre Piero lucruri pe care n-are cum să le afle. În ciuda acestor datorii literare, care nu mi se par strigătoare la cer – e vorba totuși de influență (și asta pe jumătate recunoscută prin citatele din poezia lui Pavese), nu de pastișare –, Borgo Sud e un roman agreabil, din categoria celor pe care le citești în vacanță, fără să le uiți pe plajă.
Donatella Di Pietrantonio, Borgo Sud, traducere și note de Mihaela Găneț, Editura Polirom, 2022.
