Lumina de la capătul vaporului

Traian Băsescu e tot mai prezent în media. Recent, într-un interviu dat la Recorder.ro, a zis că cea mai importantă funcție de conducere pe care a avut-o vreodată a fost cea de comandant de navă. Apare pe la televiziuni ca un fost marinar de frunte care, deși a predat de mult timona, încă se mai uită pe punte și vede mai repede decât mateloții unde se rup parâmele. E bătrân, asta se vede. Nu atât la cap, cât la caroserie. Mintea încă îi pornește, uneori chiar brusc, dar corpul vine după ea cu întârziere, ca un tren de marfă cu multe vagoane pline. Gura i se deschide greu, cu o mică pauză tehnică, de parcă fiecare frază trebuie aprobată înainte de Autoritatea Portuară. Dar, când iese, iese.

Băsescu nu e vreun sfânt bătrân. Dimpotrivă, are atâtea adevăruri îmbrăcate, încălțate, machiate și ascunse prin dulapuri încât, dacă le-ar scoate la aer, într-un moment de slăbiciune, am risca să facem infarct pe scară largă. Știe multe. A văzut multe. A făcut multe. A tolerat multe. Și, foarte probabil, a îngropat multe cu lopata statului.

De aceea e interesant de urmărit. Zice cât și ce îi convine. Și se vede când nu spune. Nu minte întotdeauna. Uneori doar evită adevărul cu un asemenea talent, încât aproape îți vine să-l aplauzi. Acolo unde alții se împiedică, el face săritura leului pe spate. Prin comparație cu politicienii activi, pare lumină. E de lanternă veche, lovită, cu bateriile mușcate de sare, dar care pâlpâie în bezna de azi. Când îl vezi pe Băsescu, cu toate păcatele lui, explicând ceva despre stat, putere, armată, Rusia, Moldova sau prostia administrativă de la București, ai senzația neplăcută că ai ajuns să admiri un bec chior.

Omul vine dintr-o politică brutală, cinică, plină de șmecherii, servicii, dosare, telefoane, nopți lungi și negocieri cu ușa închisă și paharul plin. Știa jocul, știa instituțiile, știa oamenii, știa pericolele, știa unde se termină propaganda și unde începe primejdia.

De fapt, pe fondul sărăciei de caractere, orice fost animal politic pare specie rară. Băsescu știe asta. Simte camera, simte întrebarea, simte momentul. E rechin, nu poate uita, cât trăiește, că trebuie să atace acolo de unde vine mirosul de sânge.

El trebuie ascultat, dar nu înghițit pe nemestecate. Băsescu poate fi util și la vârsta asta. Poate arăta unde ne doare, dar nu trebuie lăsat să ne și vindece. A fost prea mult timp parte din boală ca să pozeze acum doar în tămăduitor. Însă, dacă România a ajuns în punctul în care un fost președinte la 75 de ani pare mai viu decât liderii de pe scenă, atunci nu Băsescu e revelația, ci tinerii plăvani de acum sunt un dezastru. Nea Traian apare, tușește, zâmbește strâmb, dar o ia la sfert de cheie.