Mi-am petrecut luna noiembrie 2021 la Timișoara, prin grația finanțatoare a celor mai celebre bufnițe din România: Raluca Selejan și Oana Maria Doboși. Cum e și firesc, pentru că nu era să stau toată ziua închis în casă, să scriu ca un grafoman, am ieșit prin oraș și m-am întîlnit cu o groază de lume. Cu ocazia asta am aflat (fără surprindere) cum o anumită mafie încerca să o scoată din casă cu forța pe Adriana Babeți. Din casa în care stătea de multă vreme (și care chiar îi aparține). Și că nu există soluție. Am aflat și despre încercările disperate ale fostului primar (îl știți, Robu) de a trezi oleacă de simpatie concitadinilor. Am văzut cu ochii mei, am auzit cu urechile mele și am simțit pe pielea mea situația încălzirii în urbe. Un dezastru. Dar, cum mai toți amicii mei veneau din zona culturală, ajungeam, fără greș, la subiectul principal: Timișoara – Capitală Europeană a Culturii. Și de acolo începea circul. Am aflat tot ce mișca, ce foșgăia, ce turna, ce tuna și fulgera, ce ziua se-nălța, iar noaptea se surpa – circul era complet, acompaniat – cum altfel? – de năduful prietenilor. Haosul era deplin, așa că și eu m-am așteptat ca deschiderea din ’23 să arate la fel de haotic, amatoristic și provincial, adică, pe șleau spus, românește.
Cînd colo, ce să vezi? Deschiderea a fost realmente un succes, lumea nemișcată din vremi imemoriale a ieșit și s-a bucurat. Ce a lipsit? Adică, mai exact: cine? Eu, că aveam treabă prin București. Dar martorii au relatat că a fost super-OK, că muzica, dansul, expozițiile, conferințele, întîlnirile, spectacolele au ținut la tăvăleală. Bravo, băieți! Dar să fim serioși. Sper să nu mă bănuiască nimeni de vreun articol elogios, că ar arunca revista cît colo. Căci, vorba poetului, unde-i soare e și nor. Adică imediat au apărut nemulțumiții. Cum? Mai așa, pe ocolite… Stați să vedeți. Scrie la gazetă: „Ajunge!“ a fost strigătul de exasperare al maestrului Ioan Holender, cel mai longeviv director al Operei din Viena, în timpul recitalului de pian al olandezului Joep Beving. De ce ajunge? Pentru că dirijorul a considerat recitalul lent și anost. Și e dreptul lui. Ei, atît le-a trebuit cîrcotașilor. Fără să mai citească articolul (titlul e totul, știm – și titlul suna cam așa: „Ioan Holender, dezgustat de ce se întîmplă la Timoșoara“), au început opera de demolare a festivităților. Culmea e că nici unul dintre acuzatori n-a fost de față, dar argumentul suprem, servit pe tavă, a fost: „Băi, p…lă, vezi ce-a zis maestrul? Nimic nu știi!“.
Al doilea lucru nașparliu – era, totuși, un eveniment care nu are loc prea des în România – a fost absența autorităților de rang înalt. Nu tu președinte, nu tu prim-ministru. După părerea mea, fundamentată în Cișmigiu, generalul tocmai căra traista de golf a președintelui, care se învîrtea la Cotroceni ca un leu într-o căldare, disperat că nu e destulă zăpadă pentru schi. Probabil, generalul dăduse ordin ca trupele de asalt să măture un locșor de cîteva hectare și să sape cu lopățica de infanterie Linneman o găurică. Așa că la Timișoara s-a auzit mai mult (gurile rele o zic) „Majestatea voastră“, iar „domnule președinte“, oha.
