Fiindcă ai mei erau foarte săraci, eu n-am avut, cînd eram mică, păpuși. Toată copilăria mea m-am jucat numai cu știuleți. Ei seamănă foarte bine cu păpușile: nici o porcărie Barbie n-are părul mai moale, mai catifelat ca mătasea porumbului cînd știuleții încep să crească din te miri ce: îi pieptănam, le împleteam codițe, din foile verzi le făceam hăinuțe, apoi îi dezbrăcam și le mestecam, încet, bobițele de lapte, cu gust dulce-acrișor. Încercați, prin comparație, să ronțăiți plasticul unei păpuși Barbie și-o să vedeți ce senzație vă-ncearcă. După ce le înghițeam bobițele, știuleții începeau să semene a băieței. Și azi, cînd trec pe lîngă un lan de porumb în floare, simt un gust indescriptibil în cerul (ce frumoasă expresie!) gurii.
Poate – mă gîndesc și eu, nu dau cu parul – de asta Ioana Băsescu și-a luat atîta pămînt la Nana…
Am fost alaltăieri pe plaiurile natale, în Moldova, și-am depus o floare la mormîntul de la Văratec al Veronicăi Micle. Efectiv, mi-au dat lacrimile: să te măriți la paișpe ani cu un boșorog, să fii o fată zglobie, depășindu-ți cu mult secolul, concomitent amanta celor mai mari genii ale scrisului românesc, Eminescu și Caragiale, și să fii înmormîntată la o mănăstire de maici – ce destin crud!
(va urma)
o vizualizare
