Imediat ce termină o recitare televizată despre scoaterea țării din colaps, Emil Boc se încuie pe dinăuntru în biroul lui, își închide telefonul, și își ațintește ochii pe un ecran de laptop unde cercetează ultimele comentarii ale trolilor.
În aceste momente nimeni nu-i poate vorbi: nici partidul, nici președintele, nici chiar Elena Udrea. Micuțul stă închis într-o muțenie totală și citește holbat ceea ce crede el că e părerea țării despre el. Cînd mai iese la toaletă e interceptat de miniștri care au hîrtii, propuneri, chiar și idei. Zadarnic. Boc le spune tuturor nu. Refuză să înființeze Ministerul Fondurilor Europene, să privatizeze, să avizeze măsuri de relansare economică. Refuză totul, în bloc și în detaliu. Nu mișcă un deget, nu scoate un da. Tot ce zice e „Nu-mi risc eu cariera politică“. E drept, nimeni nu i-a spus de cîtă vreme cariera asta a fost dată dispărută, nici unde e îngropată și nici dacă criminalul a oprit să facă pipi între Rucăr și Bran.
