E seară la pensiunea din Poienile Izei. (Apropo, pentru cine nu știe încă, frații Petreuș, vedetele locale ale anilor ’80 asociate de folclorul urban al epocii de aur cu puii de Gostat – ehehe, ce vremuri! –, sînt din zonă, dar doar cel mai mare mai trăiește.) Tocmai ne-am întors din excursia cultural-istorică Bîrsana-Săpînța-Sighet-Budești-Sîrbi și, pînă se pregătește masa, mă plimb pe uliță, oprind din cînd în cînd pe lîngă o poartă pentru a-i studia detaliile: flori cu frunze de lemn, lanțuri cu zale din tei, stema României, parcă turnată, nu sculptată în stejar. Artiști, nene, oamenii de aici… Jos clopul pentru moroșeni! Cu gîndul ăsta m-am dus la culcare. Urma ziua de natură maramureșeană, dacă fînețele parfumate și livezile în care crește viitoarea horincă din Poienile Izei nu ne erau de-ajuns.
Dimineață de sîmbătă, ora 9, Vișeu de Sus. Gara CFF (Calea Ferată Forestieră), peron plin de oameni și aburi. Trenul nostru, trenul 1, se pregătește de plecare. All aboard, în penultimul vagon.
Paranteză tehnică: Locomotivele cu aburi de pe calea ferată cu ecartament îngust (760 mm) de la Vișeu sînt singurele utilaje productive în funcțiune neîntreruptă din 1932 (e drept, acum se folosesc mai mult în scop turistic, pentru exploatare fiind utilizate locomotive Diesel). Biletul călătoriei dus-întors costă 65 de lei, tarif standard, cu reduceri pentru grupuri sau categorii defavorizate și suplimente pentru cei care vor incluse și alte servicii. Kilometrul zero este gara CFR, aflată vreo doi kilometri mai încolo. Se fac cam două ore pe sens, cu stație de alimentare cu lemne și apă a locomotivei (la dus, la Km 16) sau de pipi (la întors, la Km 12) și o pauză de o oră și jumătate, la capăt, la Km 21,6. Primul vagon de după locomotivă are, pe lîngă lemne, și cafea, răcoritoare, bere. De vînzare.
Și, uite-așa, tranca-tranca.sin de alfa, am urcat pe Valea Vaserului, pe la marginea pădurii, cățărați pe ferestrele deschise ca domnul Goe, fără prea mare pericol, însă, pentru biletul prins la pălărie. Dacă ți-l lua curentul vitezei de 10 km/h, cu puțină agilitate și atenție, aveai timp să cobori, să-l recuperezi și să te întorci alergînd în vagon. Călătoria la ralanti prin pădure ar fi idilică, poetic de frumoasă. Dacă n-ai vedea-o tăiată și cărată la vale de garniturile ticsite cu bușteni (o imagine din satelit a zonei trasează clar granița Ucraina-România: la nord, verdele închis al pădurilor ucrainene, la sud, pămîntiul românesc al codrului ras). Pasagerii ultimului vagon au avut în prețul biletului și un bonus neașteptat: suspansul deraierii. Nimic tragic, la viteza asta: niște băieți au adus rapid pe brațe două pene metalice uriașe, l-au repus pe șine și, în vreo 15-20 de minute de la incident, sirena suna plecarea. Atenție, se închid ușile: urmează ultima stație, Paltin, cu peronul pe partea stîngă.
Paltin, stația finală a turiștilor (calea ferată continuă pentru muncitorii exploatării forestiere pînă la Km 46,3, punctul Izvorul Boului), e o mică stațiune în pădure, cu foișoare pentru picnic, grătare, muzeu, scenă de spectacol folcloric. Drumul întors n-a mai fost la fel de spectaculos. Poate și pentru că se terminase horinca.
Excursia a continuat după-amiază cu un nou peisaj montan, la altă altitudine. Din Borșa-stațiune, telescaunul (30 de lei, tur-retur) ne-a urcat în Masivul Rodnei pînă pe la 1.600 m, aproape de Cascada Cailor, cea mai înaltă cădere de apă de pe teritoriul românesc, lîngă care nea Vasile din Borșa, localnicul alăturat expediției, ne-a cîntat hitul zilei: Maramureșu’ înflori, măi doruleț dor / Și la toți oi povesti, măi doruleț dor / Ca să știe-ntreaga lume, măi doruleț dor / Că ai cel mai mîndru nume, măi doruleț dor.
P.S. Traseul natural-cultural-istoric prin Maramureș a fost parcurs la invitația agenției Scorilo Travel Vacanțe. Mulțumiri speciale ghidului național de turism Costin-Ion Corboianu.
