Marcel și Sorin, o prietenie pentru o viață

De-o infinită greață înscăunarea lui Ciolacu la CJ Buzău, ceremonie la care a participat și Sorin Grindeanu. Și-a luat și cuvântul, în care ne-a spus de 17.000 de ori „Marcel“: prietenul lui Marcel, colegul lui Marcel, ce greu o să-i fie fără Marcel la București, cum cariera lui și-a lui Marcel s-au împletit și s-au corcit, și multe altele. Apoi a venit Marcel, care ne-a spus despre Sorin: „Sorin e cel mai bun prieten al meu“. Și a continuat: „Marian Neacșu e ca un frate mai mare“. Ca nu cumva să se simtă broscoiul ăla de Neacșu neglijat, nemângâiat. Mă uitam la ei și mă gândeam că e povestea a doi băieți veniți din provincie la București acum vreo 13 ani, care au urcat împreună la vârful partidului, apoi la vârful țării, punând deci mâna pe putere și bani, doi țărănuși care își vedeau visul cu ochii pe hubloul avionului Nordis care-i ducea la Nisa. Nu-i deosebesc multe lucruri pe gemenii dezastrului bugetar – sunt duplicitari, inculți, lingușitori cu „oamenii“, cu „poporul“ și amândoi bălesc la electoratul AUR, neavând curajul prostului. Mă refer la Dragnea, care luase calea suveranistă în piept din toată inima: se închina la roșia românească, umbla în ie, își luase o țărăncuță operată la carină să-i fie alături la bine și la pușcărie. Grindeanu pare ultimul, să sperăm, dintr-o generație de combinatori limitați politic, fără anvergură și degrabă vărsători de bani de la buget. Însă mai avem de tras cu el.