Enervant de bine scris, primul roman al lui John Williams. Dar de o lentoare și de o inabilitate a construcției care te pot scoate din sărite. Cînd autorul are nevoie de cîteva pagini pentru a-și face personajul să coboare cele cîteva trepte ale unei scări interioare, cu toată admirația pentru frazele lui alambicate și provocatoare, îți vine să-i închizi cartea. Mai tîrziu, autorul însuși a vrut să facă uitat volumul său de debut, în care nu găsești nimic din marile lui romane. (Despre Augustus și Stoner am scris aici. Nu mă mai întorc la ele.)
În Nimic, doar noaptea, totul se întîmplă într-o singură zi. O zi cît o viață! – ar zice iubitorii de propoziții sentențioase. Autorul respectă regula unității de timp și spațiu! – ar decreta clasiciștii. Debutantul a fost influențat de Ulise al lui Joyce! – ar bănui comparatiștii. În ordine inversă – pe cînd scria la acest roman, Williams, care s-a înrolat în 1942, purta uniforma aviatorilor Unchiului Sam, în Birmania, dar ajunsese în spital după ce se prăbușise cu avionul. Chiar dacă romancierul a devenit mai tîrziu profesor de literatură engleză, și musai să-l citească pe Joyce, e greu de crezut că Ulise ajunsese în Birmania în timpul războiului sau că junele aviator luase acest roman în valiză. Și, de fapt, Williams nu spune nicăieri că Joyce ar fi fost autorul său de căpătîi în tinerețe.
În privința unității de timp și spațiu, respectată de Williams, rezultatul e că, într-o singură zi – e drept, de vară, cînd zilele sînt lungi –, protagonistul are vreo patru întîlniri, dintre care una se petrece la el în cap, pe care Williams le înghesuie ca într-o debara cu vechituri. Cît despre ziua cît o viață, în timpul acestor întîlniri cu unul și cu altul, dar și cu numeroase pahare de alcool, tînărul Arthur Maxley are timp și să-și amintească în amănunt – prea în amănunt! – diverse momente din copilăria sa traumatizată – nu putea fi decît traumatizată, firește! Williams scrie ca un autor clasicizat, exersat în drame psihologice, dar calcă în picioare toate normele romanului clasic – asta dacă s-o fi gîndit la ele –, încît are aerul unui postmodernist care se înverșunează într-atît împotriva regulilor, încît uită și de ironie, și de umor, în această lentă relatare, de o ucigătoare liniaritate.
În ciuda tuturor slăbiciunilor sale, Nimic, doar noaptea are un magnetism aproape inexplicabil, care se trage, în cea mai mare parte, de la ciudățeniile hipersensibilului Arthur, pentru care apa dușului desenează tatuaje complicate pe podea, și ale cărui senzații se amestecă în sinestezii bizare, ca în proza simboliștilor de la începutul secolului 20. Sclipitor în amănunte, Williams își construiește monoton romanul, încît de la un punct încolo ajungi să anticipezi ceea ce va urma, inclusiv micile sale lovituri de teatru. Tatăl, pe care Arthur îl detestă trei sferturi din roman, se transformă într-o victimă, iar mama, pe care o adoră, în același număr de pagini suferă o neașteptată metamorfoză, după moarte, în amintirile renăscute spre final ale fiului. Asta fără a mai pune la socoteală că, la sfîrșitul unei întîlniri din ce în ce mai amoroase, sensibilul și deloc vigurosul tînăr sare din senin la bătaie, ca în teatrul de marionete. De altfel, simțind nefirescul situațiilor în care își împinge personajul, Williams îl face pe Arthur să aibă frecvent impresia că e parte dintr-un spectacol jucat cît se poate de serios de păpuși ridicole. Așa că atunci cînd isprăvești cartea îți vine să spui că autorul ei avea un talent izbitor, dar că, la debut, nu prea știa cum să-l folosească.
John Williams, Nimic, doar noaptea, traducere de Ariadna Ponta, Editura Polirom, 2020.
905 vizualizări
