Povestea asta o știu de la o poetă. După penultima lui căsătorie, Marin Preda, redevenit om liber, se împrietenise cu o tînără scriitoare. O prietenie cît se poate de strînsă, dar cu perdea. Preda era cu vreo douăzeci de ani mai în vîrstă decît scriitoarea. Ea voia să se mărite, romancierul n-avea chef să se însoare. Dacă a văzut ea că Preda n-are de gînd să-și pună pirostriile, a răcit-o cu prietenia pînă cînd a dispărut.
Stătea tot în București, dar nu se mai întîlnea cu el. După vreo cîteva luni se aude prin tîrg că se măritase. Lui nu-i spusese nimic. Preda nu și-a făcut sînge rău, dar o întreabă pe o amică a scriitoarei cum a fost cu măritișul. Păi, cum să fie – îi spune amica stingherită, fiindcă știa de legătura celor doi –, au fost la Starea Civilă, ca toată lumea, și a doua zi s-au dus la biserică. „Și la biserică, întreabă el, mireasa era cu toate alea, și rochie albă, și voal, și lămîiță?“ Nu-i lipsea nimic, de la rochia imaculată pînă la lămîița virginității! Își apropie Preda ochelarii de ochi: „Rochia albă și voalul, deh, nu te joci cu Biserica, dar avea și lămîiță?“, insistă. Firește! – răspunde amica. Asta nu pricepea Preda: „Cum mama dracului? Și lămîiță?!“.
Ia da o fuga la Caldaresti de BZ si intreaba prin sat ce alte lucruri s-au mai intamplat cat timp s-a documentat pentru Morometii. I-a cam placut amorul.