„Meciul unei națiuni“ cu pierdute noțiuni

Hai să privim și jumătatea plină de la Zenica. Hai noroc! Avem mare noroc că România noastră (așa cum e ea impecabil de imperfectă) a ajuns, cu ceva bulan geopolitic, să devină un stat membru al NATO și UE. Imaginile pîcloase și strigăturile neghioabe de pe arena bosniacă ne-au livrat nouă, supraviețuitorilor, o atmosferă cu care eram familiarizați și noi, pe vremuri, în secolul trecut. O fi trecut chiar de tot? Pe vremurile alea, jucam mai bine fotbal, la nivel internațional, dar o duceam mult mai rău, la noi acasă. Azi, avînd alte standarde, așezați confortabil pe o canapea de tip occidental, ne putem permite luxul unor răutăcisme, mai mult sau mai puțin gratuite. Atît la adresa alor noștri, cît și a inamicilor noștri bosniaco-herțegovineni, încercați de atîtea tragedii… Nu-l luăm la întrebări pe domnul Nea Il Luce, că nu ne permitem.

Mircea Lucescu a calificat România la Europenele din 1984, pe vremea cînd jucau doar opt echipe la turneul final, cînd Bosnia-Herțegovina nici nu exista. În vremurile complicate de azi, în democrație, oricine are dreptul să-l întrebe pe antrenor despre maniera în care a făcut selecția și a nimerit schimbările din meciul de la Zenica. Întrebarea pe care ne-o permitem e alta, rămași cu amintirea atmosferei de la meciul pe care l-am pierdut în Balcanii de Vest. Ce am prefera, frați suporteri și români? Să fie iarăși România una din primele opt echipe din Europa, dar românii s-o ducă tot ca-n 1984? Sau să joace România ca acum, iar românii s-o ducă tot ca acum? Adică evident modest, din perspectiva statisticilor europene, dar mai bine decît în secolul trecut. Ne referim la nivelul de trai al românilor, nu la nivelul de joc al echipei naționale. Ceva ne face să credem că d’alde Liechtenstein sau San Marino rămîn ciuca bătăilor, dar oamenii de acolo au mai puține griji decît învingătorii noștri din Bosnia-Herțegovina. Am călătorit în timp, la Zenica, nu vrem să ne mai întoarcem în butoiul de pulbere al Balcanilor! Să picăm la baraj cu oricine, numai cu Kosovo sau Albania, nu! „Meciul unei națiuni“ – așa s-a titrat iarăși, pompos, pe o burtieră TV. Or, visul de secole al națiunii noastre microbiste este să evadăm, fraților, din Balcani! Să fim cu Europa și SUA-Mexic-Canada, să avem și noi faliții noștri.

În consecință, decît să trecem Dunărea, nu ne-ar deranja nici măcar să jucăm cu Italia. I-am mai bătut pe macaronari, pe vremea lui Mircea cel Tînăr, cînd ei erau campioni mondiali en-titre, iar ziarul Sportul titra „Au învins dacii!“. I-am învins printr-un gol înscris de László Bölöni, feciorul lui Burebista și Decebal. Chiar dacă nu mai există ziare sportive în variantă tipărită, pofta noastră de performanță rămîne aceeași. Hai România!