Mulți ani după sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, un fost ofițer român și-a scris din nou amintirile de pe front. Prima variantă a acestor memorii s-a pierdut, după ce casa din Rîmnicu Vîlcea în care fostul ofițer locuia împreună cu ai săi a fost demolată. Manuscrisul memoriilor a avut de așteptat cîteva decenii pînă să fie publicat, după moartea autorului.
Fostul ofițer în armata regală era tatăl viitorului criticliterar Eugen Negrici. În cel de-al doilea război mondial,Nicu Negrici a luptat pe ambele fronturi. Mai întîi în URSS, încă din primele zile de război. După 23 august 1944, tînărul căpitan a combătut armata germană pînă la Oarba de Mureș, unde a fost grav rănit. A fost trimis în spatele frontului. A scăpat cu viață. Cei mai mulți dintre camarazii lui n-au avut această șansă.Nicu Negrici și-a scris memoriile de război la cîțiva ani după încheierea păcii. Nu știu dacă asta s-a întîmplat după ce fostul erou de război a fost dat afară din armată. Alți ofițeri din armata regală, în special generalii și coloneii, au fost băgați în pușcărie. Nicu Negrici,care fusese acuzat că ar fi participat la asasinarea civililor evrei în URSS, a dovedit că acuzațiile care i s-au adus erau false. Cît despre acuzația că ar fi fost antisemit, asta a fost demontată de reprezentanții comunității evreiești din Rîmnicu Vîlcea care au venit ca martori în apărarea lui. Totuși, Nicu Negrici a fost dat afară din armată și mulți ani a trebuit să muncească cu cîrca pentru a-și întreține familia. În cazul lui, recunoștința regimului care reprezenta patria pe atunci și mai tîrziu a constat în aceea că nu l-a băgat în pușcărie.
Amintirile lui Nicu Negrici sînt scrise cuvădit talent literar. Ofițerul publicase versuri în tinerețe. Multe poezii i-au apărut chiar în timpul războiului, dar și mai înainte. Omul făcuse doi ani de facultate la Litere, de unde s-a retras din pricina unei boli de plămîni. Ca mulți băieți săraci, s-a dus apoi la școala de ofițeri, pe care a absolvit-o cu brio. Tînărul locotenent a căpătat rapid o funcție de comandă în regimentul unde a fost repartizat, 2 Dorobanți, din Rîmnicu Vîlcea.
Știa că România va intra în război și își făcea gînduri negre din cauza asta. Cel puțin așa rezultă din memoriile sale, scrise în anii ’80.Totuși, cînd armata fost întrebată plebiscitar de (pe atunci) generalul Antonescu, devenit șeful statului, dacă România trebuie să intre în război, răspunsul copleșitor a fost DA. Pe vremea aceea Antonescu era vedeta armatei și a țării, așa că nu sînt foarte sigur că tînărul locotenent n-a fost luat și el de valul de entuziasm că România voia să recapete Basarabia pe calea armelor alături de biruitoarea armată germană.Mai ales că poeziilede atunci ale poetului-ofițer vorbeau despre Fiara de la Răsărit care trebuia învinsă. În memoriile sale, însă, Nicu Negrici constată că pe front rușii erau adversari redutabili care, chiar și în retragere, dădeau lovituri ucigătoare cu artileria. Însă în jurnalul de front al regimentului, cînd Nicu Negrici scrie despre asedierea Odessei și despre victoria trupelor române, tonul său e cu totul altul. Exultă de fericire și i se pare că lucrurile vor merge din bine în mai bine. Totuși, notează scrupulos în jurnalul regimentului pierderile de vieți omenești din timpul luptelor cu rușii. Ceea ce va face și mai tîrziu, în memoriile despre cele întîmplate la Oarba de Mureș, cînd adversarii armatei române deveniseră foștii ei aliați.
Sfătuit cu insistență de fiul său Eugen să-și scrie din nou memoriile, Negrici tatăl i-a tot spus că nu venise momentul. Ceea ce cred că însemna că fostul ofițer al armatei regale, erou pe front, n-avea deloc încredere în noile autorități ale statului și că nu voia să-i facă rău fiului cu memoriile sale.
Nicu Negrici, Amintiri din război, 1941/1944, Editura Humanitas, 2019.
1.002 vizualizări
