Sînt ani, poate decenii, de cînd micilor li se tot confecționează un renume prost. Cu toții cunoaștem oameni educați și umblați prin lume care văd în mititei un viciu național, o mîncare retrogradă și plebee. Radu Anton Roman a murit, Mircea Dinescu s-a retras la țară… și cui ne-au lăsat?! Unor formatori de opinie fandosiți, înalt disprețuitori față de cele ale stomacului.
Mass-media în ansamblu a participat la făurirea unui întreg mit al mititeilor electorali. Mitingurile organizate de partide sînt de două feluri: cu sau fără mici. Dacă participanților nu li se dă de mîncare nici măcar un mic, nu e bine: i-ai chemat, îi ții în soare (sau, după caz, în ploaie), trebuie să le dai măcar un carton cu mici și un pahar de plastic cu bere. „Ne țin aici flămînzi și însetați”, se găsește mereu un nene să se vaite la microfon. Dacă, dimpotrivă, oamenii primesc de la organizatori cartonul cuvenit de mici, iar nu e bine, pasămite ar fi pomană electorală. Aici filmările de gen pot fi infinit de pitorești: cetățeni îmbulzindu-se, cetățeni înfulecînd, cetățeni cu dantură nu tocmai estetică molfăind zîmbitori cu ochii-n cameră…
Un alt clișeu al telejurnalelor este filmarea grătarelor de sărbători. Grătarul la iarbă verde ca ritual festiv „al românilor” se acompaniază cu mai recentul ritual al televiziunilor de a trimite reporteri pe teren. Ca să transmită ce? În principiu, fumul. Fumul de pe pajiști, fumul de pe văile rîurilor, fumul din liziera pădurilor. Fumul din cimitire, gros, pîclos, nu firav ca al lumînării sau al tămîierniței, ci indubitabil fum de grătar – secularist și laic – înălțîndu-se indolent printre cruci și cavouri. Iar la televizor nimic nu arată mai caricatural decît manifestările religioase cu largă participare populară. Unde mai pui că micul, în contextul pios-evlavios al parastaselor, pare culmea frivolității. Nici pînă azi nu se știe dacă mult viralizata poză a locașului pentru lumînări bisericești convertit în grătar, cu micii sfîrîind pe tabla înnegrită, era un fotomontaj umoristic sau un cumplit bricolaj profanator. Fake sau nu, instantaneul părea să sintetizeze tot ce detestă mai mult noile elite la poporul pe care cu dispreț îl reprezintă: ortodoxia și micii.
Un moment de tensiune maximă a fost atins acum doi ani, cînd agențiile de știri ne-au anunțat că „UE ne va interzice micii”. Tabăra bonjuriștilor micofobi a jubilat, văzînd în subiectul știrii o directivă civilizatoare, cu scop de asanare a metehnelor nației, impusă de către Înalta Curte bruxelleză. Amănuntele tehnice ale interdicției, privitoare la normele de siguranță alimentară, au părut pretexte. Mai presus de bicarbonatul de sodiu, văzut sau nu ca ingredient-problemă din amestecul de carne, mai presus de clasificarea aditivilor alimentari, mai presus de carne, materialitate și simțuri, aici era vorba de sublimare și asceză. Nu putem accede în Occidentul pur și nobil decît lepădîndu-ne, fie și cu forța, de ignobilii mici ai înapoierii. (O „directivă lovinesciană”, ar zice unii…)
Bicarbonatul de sodiu a căpătat în acele zile importanța unui ingredient identitar. În lipsa afînătorului sodic din compoziție, micul nu diferă de orice alt kebabcik uscat și fad din Balcani sau de peste Bosfor. „Fără bicarbonat, micul micul devine o chiftea banală”, declara în acele zile Sorin Minea, reprezentant al patronatelor industriei alimentare. Adaosul de bicarbonat în amestecul de carne este o contribuție românească indubitabilă în corul gastronomiilor naționale. Cei care se vaită că „nimic nu e al nostru, nici măcar sarmaua” au identificat în NaHCO3 praful magic al românității. „Nouă ne place (totul) mai suculent”, ar putea gîndi naționaliștii, în timp ce adversarii lor ar putea ricana cum că bicarbonatul era inițial folosit ca să acopere gustul de carne alterată (deducînd de aici o specificitate etică nu tocmai onorantă). Avocații derogării de la normele UE au atestat bicarbonatul într-o rețetă publicată în 1902, ceea ce a calificat micii ca preparat tradițional (salvînd astfel cauza carmangiilor, grataragiilor și, în general, a tuturor gagiilor de pe acilea). Mai mult de atît, bicarbonatul apare în Cartea de bucate a Sandei Marin („se adaugă un vîrf de cuțit”)… Această biblie culinară, bestseller de generații al literelor române, a contribuit nu doar la unificarea variantelor regionale, ci și la transmiterea centralizată, radială, a unor rețete standard în toate bucătăriile românilor.
Din perspectiva bicarbonatului, micul nu rezultă doar pur românesc, ci și esențialmente urban, chiar burghez. Multă vreme bicarbonatul a fost un ingredient de la oraș, folosit cu precădere în restaurante. Cei care îi reproșează micului lipsa de rafinament și de distincție socială se văd rămași în ofsaid de argumente.
O ultimă acreditare mai lipsea pentru ca micii să triumfe în lupta cu snobimea intelo-dietetică de la noi: de la un expat ilustru. A fost să fie un englez: Kevin Hill, tartorul bucătarilor de la City Grill (oficial spus, Corporate Executive Chef al grupului), cel care a patrimonializat micul și l-a repropus publicului românesc pe o tipsie nobilă. Varietățile zonale (mici de Obor, de Lehliu, de Medgidia etc.) ne-au etalat bogăția acestui fel considerat sărac și polisemia amestecurilor de cărnuri (ici mai multă vită, colo și nițică oaie, în unele variante chiar curcan sau pește de Dunăre)… Cînd grupul de restaurante a înglobat și localul de pe Covaci, considerat obîrșia legendară a micilor, comunicarea a fost comutată de pe axa geografică pe cea istorică. E mult de spus despre întreaga operă de restitutio a micului. Chef Kevin etalează micii pe platouri speciale, cu o întreagă paradă a cartofilor pai și a diverselor soiuri de muștar. Poate că aveam nevoie de un englez care să descopere și să repună în valoare tezaurul carnivor al României.
E un pas dintr-un mai amplu „upgrade al bucătăriei românești” pe care și-l propune Kevin Hill. Care, la rîndul lui, e un pas dintr-o mai amplă tendință de revalorizare a terroir-ului românesc de către expați de peste Mînecă, precum Principele de Wales, Peter Hurley („irlandezul de la Săpînța”) sau, mai nou, cei cu Wild Carpathia. Toți îndrăgostiți de România. Ei ne redescoperă o Românie pastorală (dar nu pășunistă). E efectul de ricoșeu al unei oglinzi externe, chipurile „mai pure”, care ne face suportabil, chiar dezirabil, ceea ce nesocoteam mai mult la noi înșine.
