De ce nu și-o fi văzînd Mihai Răzvan Ungureanu de treburile lui de istoric, în loc să umble cu pantahuza prin țară ca politician al nimănui? I s-au dat toate șansele posibile pentru o agoniseală politică.
A fost uns ministru de Externe și demis de Tăriceanu fiindcă juca la două capete. Băsescu i-a răsplătit trădarea punîndu-l șef la SIE, apoi i-a dat guvernarea României pe mînă și și-a pus trupeții să-i facă partid. A pozat apoi în marea speranță a Dreptei miluite de la Cotroceni, calitate în care, la alegeri, a intrat în Parlament pe sub ușă. Lipsit de relief și de acel minim vino-încoace care face deosebirea între un cerșetor de voturi ghinionist și un politician norocos, lui MRU i-a intrat în cap că ar fi bun de președinte și, luat de fumurile acestei închipuiri, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i dea o copită lui Băsescu. Binefăcătorul său, care nu practică recunoștința, dar își oropsește slugile care nu stau preș în fața lui, l-a lăsat în drum, încît, lipsit și de proptele, Ungureanu bîntuie prin țară ca suplinitorii care-și caută catedră fără s-o găsească. Și ca să n-aibă aerul că umblă de colo pînă colo fără scop, după ce-a nimerit pe alături cu „Fiți ungurenii mei!” și i s-a aplecat de la vita Kobe, ce i-a venit să spună? Că se simte dator să-i creeze mici inconveniente lui Crin Antonescu! Cu glumițe din astea, MRU n-ar avea succes nici în cancelaria unei școli de la țară, dar anesteziat de unguentul unei vanități incurabile, omul nu-și dă seama că locul lui nu e în politică și că are toate șansele să ajungă istoric printre politicieni și istorie printre istorici.
