Mihai Sturzu se simte în politică la fel ca Marco Polo la discolo

Mereu m-am întrebat cum au ajuns ăştia de la Hi-Q la versul „La discolo mă simt ca Marco Polo“. Nu aveau cum să rimeze discotecă cu Marco Polo şi au zis să reinventeze cuvîntul? De ce Marco Polo? E el un personaj relevant în istoria internaţională a discotecilor sau a simţitului bine? Nu sînt curios absolut deloc să mă simt ca Marco Polo. Şi nici să fac parte din gaşca lui care nu poate să stea liniştită. Ca regulă, n-aş vrea să fac parte din nici un club care să-l aibă pe Mihai Sturzu ca membru, că e clar că e un club cu standarde foarte joase pentru selectarea membrilor.

Dar să explicăm cine e Mihai Sturzu, pentru cei care nu ştiu. E urîtul ăla de la Hi-Q. Nu ăla fără gît şi care pare rezultatul unui vrăjitor neofit care a încercat să transforme un cartof într-un om. Celălalt. Care pare împerecherea nesfîntă dintre un vultur vegetarian şi un om foarte urît. Ei bine, ăla vrea să devină deputat în colegiul 24, prin Drumul Taberei, iar motivul pentru care am impresia că, dacă mă duc pînă la baie pot screme din mine un candidat mai competent în maximum cinci minute, miraculos, nu are legătură cu muzica extraordinar de proastă pe care a făcut-o omul.

Are mai mult legătură cu filmuleţul ăla de acum cîţiva ani de pe YouTube în care îl vedem pe Mihăiţă cum dă să meargă cu bicicleta, cade în meclă şi îşi rupe himenul. Din el înţelegi tot ce ai vrea să ştii despre om. Să vă povestesc hoarda de greşeli pe care le face el în două minute, în caz că nu mai ţineţi minte. În primul rînd, vine în tricou roz. În general, genul de bărbat care are tricouri roz trebuie să le spele des, că se murdăresc de spermă pe spate. Apoi, bîtlanul încearcă să sară trei trepte cu bicicleta şi cade în cea mai moale parte a corpului: făţălia. Să fie clar, şi bunică-mea poate să sară trei trepte cu o bicicletă fără să cunoască asfaltul şi nu a făcut sporturi extreme la viaţa ei. După ce cade, omul se abţine să înjure de ciudă, dar se văicăreşte ca o femeie în timp ce partenerul lui de viaţă fără gît se uită cu milă la el, de parcă ar vrea să-l pupe pe burtă ca să-i treacă.

Iar dovada cea mai grăitoare că omul o gîndeşte greşit din rădăcină e că, după ce a fost penibil într-o filmare, a urcat-o pe Internet cu mînuţa lui, să vadă tot românul cum îşi bat joc trei trepte de el. Fix genul ăsta de politician îmi inspiră încredere. Care se face de rahat în faţa a trei oameni şi a unui aparat de filmat, apoi urcă materialul pe Internet, să se facă de rahat în faţa mai multor oameni. Fraiere, rîdem de tine, nu cu tine! Învaţă diferenţa.

Publicat în Cațavencii, nr. 47, 28 noiembrie – 4 decembrie 2012