Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Miracolele nu se explică, doar se povestesc

Zoom Miracolele nu se explică, doar se povestesc

Dacă ar fi scris un roman de ficțiune „cu cheie”, adică cu personaje și situații recognoscibile sub nume inventate despre lumea spitalelor de la noi, poate că Vintilă Mihăilescu ar fi intrat mai mult în amănunte în cartea lui. Mă îndoiesc însă că insectarul său de aici ar fi fost la fel de cuprinzător. Antropologul cercetează pe îndelete această lume, pornind de la propriile sale experiențe, dar știe să audă și să asculte ce zic și alții, dornic să înțeleagă ce se întîmplă și de ce se întîmplă una sau alta în spital.

Zic asta cu romanul de ficțiune fiindcă Vintilă Mihăilescu are talent epic din belșug și se pricepe să construiască personaje în mișcare mai bine decît mulți profesioniști ai genului. Persoanelor despre care scrie le găsește rapid trăsăturile caracteristice și locul pe scara morală a acestui univers închis. Medici, asistente, infirmiere, paznici, portari și bolnavii plus rudele lor care vin și pleacă din spital sînt analizați „pe viu”, ca să zic așa, asta însă cu arta de a trece de la cazurile de tot felul la constatări cu valoare mai largă, cam în felul „fiziologiilor” de care era plină proza secolului al XIX-lea, în prelungirea Caracterelor lui La Bruyère.

Vintilă Mihăilescu n-a făcut cunoștință cu medicii ca bolnav. Tatăl lui a fost medic, nu numai practician cu excelentă reputație, dar și filosof al medicinei, cu aplecare specială asupra relației cu pacientul. Antropologul își citează tatăl, nu din pietate filială, ceea ce oricum n-ar fi rău. Face asta cercetînd relația medic-pacient de-a lungul timpului și schimbările care au apărut în această relație. Vintilă Mihăilescu e de părere, ca și tatăl său, că medicul trebuie să-și cerceteze holistic bolnavii, pentru a le individualiza suferințele și prin urmare tratamentul. Nu se rezumă la autoritatea paternă, ci aduce la zi această discuție, care continuă să agite lumea medicală.

Despre psihologia bolnavului, eseistul scrie pagini de căpătîi. Aici, cazul său devine unul dintre altele. Cum descoperi că ești bolnav? Uneori întîmplător, în urma analizelor de rutină, alteori pentru că te doare ceva sau fiindcă ai slăbit ori ți-ai pierdut cheful de viață, deși nu te simți bolnav. În această din urmă situație, chiar dacă analizele îți ies binișor, medicul poate descoperi, punînd cap la cap analizele cu propria lui cercetare a pacientului, că suferi de ceva care nu ține de ipohondrie. Aici arta medicului constă în faptul că nu vînează o anumită boală pentru a căpăta o confirmare din partea pacientului său. El te evaluază pe de-a-ntregul și descoperă că ai o boală pe cît de discretă, pe atît de periculoasă și îți spune că trebuie să te internezi în spital.

Ce face însă medicul atunci cînd pacientul său nu răspunde la tratament în spital și pare să se îndrepte spre moarte? Îi spune bolnavului că s-a terminat cu speranțele sale de a trăi sau îl duce cu vorba? Ca om pățit, Vintilă Mihăilescu preferă ca medicii să-l ducă cu vorba pe bolnav decît să-i dea verdictul fatal. Deși nu se bizuie pe taumaturgi și nici pe soluțiile alternative față de medicina alopată, adică aia clasică, Vintilă Mihăilescu crede în psihologia bolnavului și în putirința lui de a se lupta cu boala, chiar dacă medicii îl mint prin omisiune. Adică nu-i spun că nu mai știu ce să-i facă. Cît contează asta? Cred că depinde de la caz la caz. Optimistul meu prieten Mircea Nedelciu a murit, deși chiar și atunci cînd ajunsese să nu se mai poată deplasa decît în scaunul cu roți credea că se va face bine. Scepticul Vintilă Mihăilescu le-a luat fața medicilor care nu-i mai dădeau nici o șansă.

De unde vine asta? De la fratele nostru, trupul, pe care V.M. l-a numit Gașpar? Sau de la neștiutele noastre putințe din cap de a ne salva atunci cînd doctorii sînt pe cale de a depune armele? Fără a da un răspuns categoric, psihologul Vintilă Mihăilescu dă de înțeles că prietenii și soția lui, „aparținătoarea”, i-au stîrnit acea energie secretă care l-a ajutat  să treacă de momentul în care medicii nu mai credeau că scapă.

Vintilă Mihăilescu, În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului, Editura Polirom, 2019.

 

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • “Întîmplări din irealitatea imediată”

    13 august 2019

    Aflînd că pușcăriile românești sînt mari producătoare de scriitori bine furajați, o editură newyorkeză i-a făcut domnului Gheorghe Dincă o ofertă de nerefuzat pentru publicarea unui bestseller memorialistic cu titlul […]

  • Planul Marshall pentru săraci

    13 august 2019

    America și Occidentul european trag fără chef de o căsnicie obosită, împovărată de ani și de plictiseală. Duși sînt anii logodnei, cînd generalul Marshall a descălecat la Paris din spinarea […]

  • #danbarnafacts

    13 august 2019

    Din spuma mării contractelor cu statul a apărut, imaculat și superb în nimicnicia lui, ca un câine turbat, Dan Barna. Și, deodată, a început să spună tâmpenii. Poate îl știți. […]

  • Caracal, mon amour

    6 august 2019

    Zilele trecute, pe la ora cînd Ion Cristoiu obișnuiește să tragă pe nări praful din Biblioteca Academiei, îmi făcui și eu rondul pe la Piața Obor, unde zarzavagiii scot natura […]

  • Olimpiada PROȘTILOR

    6 august 2019

    România și-a încredințat destinul unor șarlatani. Șefii de ieri și de azi ai țării, fie ei președinți, miniștri, primari sau parlamentari, trăiesc, cu rare excepții, din impostură. Prosperă din fals, […]

Ultimele articole