În miraculoșii, pentru unii, ani ’90, cînd mă duceam să pescuiesc în lacul de lîngă comuna Mihăilești, tot apăreau pe partea dinspre lac vile cu etaj, din atotcuprinzătoarea categorie a caselor de vacanță. Îi întrebam pe localnici ale cui erau vilele acelea. Aparțineau unor polițiști mari în grad, unor judecători, unor procurori și, vreo două, unor întreprinzători de la București.
Încă nu le crescuseră salariile polițiștilor ca de-alde Tata Nițu, dacă-l mai țineți minte. Nici magistrații n-o duceau mai bine pe statul de plată. Pe atunci presa scria că, dacă vrem să avem polițiști și magistrați care să nu se lase tentați de așa-numitele foloase necuvenite, necum de șpăgi, ar fi trebuit ca onor statul să-i plătească mai bine. Am cunoscut pe atunci judecători care locuiau în blocuri oarecare, unele mai pe la marginea cartierului Militari, vecini cu alți oameni ai muncii. O tînără judecătoare îmi spunea că i se mai întîmpla ca persoane ale căror delicte erau în curs de evaluare în Curtea ei de la tribunal să-i facă aluzii, spărgîndu-i geamurile sau dîndu-i noaptea telefon prin interpuși, cu sfatul: „Să aibă grijă!”.
Cînd n-are roba pe el, un judecător sau un procuror devine un om oarecare, cu slăbiciuni personale și cu probleme de familie. Judecătoarea asta se apropia de 40 de ani, dar nu avea copii, deși ar fi vrut, de teamă că ar fi putut fi amenințată în cel mai vulnerabil punct al femeilor, la viața copiilor ei. În relația noastră de oarecare amiciție, o întreb cum de confrați ai ei, magistrați, își ridicau case de vacanță, în timp ce ea, numai apartament de trei camere în Militari. Îmi spune doamna că preferă să nu comenteze. Apoi, cum o tot trăgeam de limbă, ca scriitor, nu ca jurnalist, mi-a spus că „presupunea”, căci nu avea probe, că acei magistrați aveau anumite slăbiciuni și cînd îmbrăcau roba Justiției.
Cum mă duceam pe atunci la pescuit și prin bălțile de lîngă alte comune, inclusiv pe la Snagov, am aflat de pe la localnici că și politicieni de toate culorile deveniseră proprietarii unor mîndre case de vacanță. Un soi de palate de baltă, ca să zic așa. La fel ca titlurile de noblețe dubios dobîndite, aceste case de vacanță au acum un trecut care a devenit respectabil și pe care procurorul român nu-l pune la îndoială.
Dar mă întorc în zorii democrației noastre: de unde mama dracului aveau atunci bani polițiștii, magistrații și apoi politicienii să-și ridice case de vacanță? Mai ales că, dacă-i întrebai, toți se plîngeau că au salarii sau indemnizații mici. Cum faptele s-au prescris între timp, ca și povestea cu agonisirea primului milion de dolari, tot ce se mai poate azi e ca măcar să spunem că veniturile suspect manifestate prin imobile, în anii ’90, n-au avut nici o bază legală, ci au fost trecute cu vederea prin complicități între polițiști, procurori, judecători și politicienii care au făcut legile.
Copil fiind, imi doream mult sa fiu militean, in anii imediat de dupa revolutia din ’89, pentru ca in timp ce colindam ulitele orasului, crestea vila dupa vila, cu gard forjat mai scump decat o garsoniera. Si eu m-am intrebat, adesea, la fel ca si astazi” de unde mama naibii au avut toti politistii bani de vilele alea ???? De salarii se plangea toti, asa cum se plang si astazi de norma de hrana. PS era vremea aia cand in Arges se tipareau permise. O avea vreo legatura ? Nu cred, cum nici ANAF-ul si alte institutii ce ar putea verifica provenienta banilor nu s-a deranjat ori a descoperit o minune.