Poetul Florin Mugur era redactor la Cartea Românească. Apărea la editură pe la 11 dimineața, cu figura lui de țap înțelept și nedormit. Mai totdeauna îl aștepta cîte cineva.
Temperamentalii făceau ture pe stradă. Reflexivii netezeau cu fundul buza artezienei din curte. Poetele se rujau des, emoționate. Despre Mugur se spunea că ținea mult volumele. Cine scria bine n-avea nici o grijă dinspre partea asta. Șchiopîrlanii lirici erau cei care se plîngeau de încetineala lui. Mugur nu se lăsa pînă nu le repara versurile și nu le aducea poeziile pe linia de plutire, ceea ce putea dura luni în șir. Cîte unul, mai prost, se mira ce-aveau versurile lui. De obicei, Mugur mustăcea politicos. Cînd însă autorul îl bătea la cap, îi spunea că dacă voia să se facă de rîs îl privea, dar și lui îi apărea numele în caseta tehnică a volumului. Cărțile redactate de el erau cel puțin onorabile. Dacă-i scăpa și vreuna mai prizărită, cunoscătorii ricanau că Mugur n-a fost în formă, spre iritarea de neconsolat a blajinului poet, care, orgolios și inimă largă, suferea mai mult decît autorul de insuccesul cărții lor.
Publicat în Cațavencii, nr. 7(85), 2013
Multumesc pentru readucerea in memorie a autorului scrisorilor de la capatul zilelor !
Astept cu interes inca o carte pe masura Medgidiei, orasul de apoi :-).
A propos, vedeti ca useleul e la guvernare acum (inca putin si se face anul) – o fi timpul sa se termine luna de miere a complezentei.