A scris Ion Iliescu ceva pe blog. E supărat că la Antena 3, în emisiunea lui Gâdea, s-a spus că el ar fi amestecat în dispariția banilor lui Ceaușescu. Atât de supărat a fost încât a scris un text în care a spus că nu, nu-i adevărat, nu a luat el nici un ban.
Citeam această știre și mă gândeam câte fantome participă la spectacol. Fantome, fantasme, sperietori, tot soiul de apariții. Banii lui Ceaușescu, Serghei Mizil în maieu cu rictusul ăla scremut, Mihai Gâdea încercând să panicheze lumea cu o voce calmă, cu răbdare, după o rețetă din străbuni, Ion Iliescu din care ani de zile s-au deșirat adevăruri, pe care însă le-am uitat toți, Dan Voiculescu apoi, această imensitate negativă. Atâtea fețe ale irelevanței și tot atâtea fețe ale unei istorii atât de interesante.
E uimitor că nimic nu l-a mânat pe blog până acum pe Ion Iliescu, nimic nu l-a clintit din poza istoriei. Însă toate au o limită.
Mă gândeam că deja Iliescu s-a sudat cumva istoric cu Ceaușescu. Sunt amândoi lipiți într-un amestec istoric al anilor ’80-’90, perioadă total lipsită de interes pentru publicul larg. Tare sunt curios ce rating ar face Iliescu la TV, poate chiar la TVR. Și mai sunt curios de un lucru, și să-mi scuzați franchețea: câți oameni vor veni oare la funeraliile fostului președinte? Iar în urma acestei curiozități ciudate, tare aș vrea să aflu dintr-un sondaj câți dintre români știu cine a fost Emil Constantinescu.
Oricum, altfel, infinit mai curios aș fi fost să citesc ce spune Ion Iliescu despre memoriile lui Nuțu Cămătaru scoase la lumină de condeiul lui Poponeț.
