Academia Română e mai veche decît iluminatul electric, decît zborul cu aparate mai grele ca aerul, decît podul lui Anghel Saligny de la Cernavodă sau Războiul de Independență, ba chiar decît venirea pe tronul de la București a Casei de Hohenzollern-Sigmaringen. Poate că nu-i la fel de veche ca înclinația românilor spre impostură, dar e veche. Se poate spune că are o vechime care obligă, o vîrstă care cere respect. E o instituție în ale cărei riduri, dacă scotocești, ar trebui să dai peste glorie și onoare.
Poate că tocmai din aceste nevoi cronice, Academia Română a luat măsuri
în legătură cu onoarea. A fost înființat, așadar, pe fondul unei îndelungate suferințe la capitolul onoare, Consiliul de Onoare al Academiei Române, care trebuie să desfășoare acțiuni de vigilență etică și să țină venerabilul for la adăpost de abateri morale. Și pentru că Elena Ceaușescu, Suzana Gâdea și Manea Mănescu nu mai puteau fi sancționați, iar academicianul turnător Bălăceanu-Stolnici e considerat ultimul ticălos cu origini boierești care trebuie protejat la fel cum e protejat gîndacul de autostradă, Consiliul de Onoare s-a văzut nevoit să abordeze un caz mai recent, cel al academicianului general-maior profesor doctor Victor Voicu, vicepreședintele Academiei Române.
Pe vremea cînd deținea calitatea de membru al Academiei și ocupa poziții de conducere ba la Ministerul Sănătății, ba la Agenția Națională a Medicamentului, Victor Voicu a săvîrșit fapte cu caracter profitabil, încredințînd contracte firmelor soției sale, favorizîndu-i obținerea de licențe pentru producția de medicamente, îmbogățind-o pe ea și îmbogățindu-se pe sine cu mult peste nivelul proverbial al academicienilor Mihai Kogălniceanu și Ioan Kalinderu.
Agenția Națională de Integritate l-a găsit incompatibil în 2013, iar o decizie definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 12 martie 2018 i-a interzis să mai ocupe funcții publice vreme de trei ani. Cu toate astea, cînd s-au organizat alegeri la Academie, în aprilie 2019, Victor Voicu a candidat și a fost ales în funcția de vicepreședinte.
Și aici intervine Consiliul de Onoare care, firește,
s-a făcut că plouă. Presa a scris, cîinele de pază a lătrat, dar caravana onoarei a trecut mai departe. Victor Voicu răspîndea prea multă groază împrejur, atît ca general, doctor și milionar, cît și ca procesoman.
Eugen Mihăescu, însă, membru de onoare al Academiei Române din 1993, n-a stat cu mîinile în sîn. Obișnuit cu fluieratul în biserică, artistul a scris Consiliului de Onoare și a arătat că Victor Voicu a încălcat Codul de Etică, fapt care ține mai degrabă de dezonoare și de necesitatea concedierii lui din funcția de vicepreședinte.
Numai că Academia Română nu mai e de mult ce-a fost. Azi e mai degrabă o ascunzătoare aurită, o peșteră a comorilor trecute, unde, peste meritele vechi, și-a depus cununile coclite o bandă de impostori, cu merite tranzacționate, dispuși să-și cumpere nemurirea la cursul de schimb al zilei. Sînt, firește, destule excepții, academicieni cu greutate intelectuală și morală, dar ei sînt copleșiți, pe zi ce trece, de năvălitorii odihniți din stepa arivistă.
Consiliul de Onoare a tras, așadar, de timp, s-a sfătuit cu președintele Ioan-Aurel Pop, cu Serviciul Juridic al Academiei și cu Institutul de Cercetări Juridice al aceleiași Academii și, într-un tîrziu, a dat cel mai jalnic răspuns din istoria acestei instituții. A spus, în mare, că fapta lui Voicu a fost anterioară alegerii lui și că funcția de vicepreședinte al Academiei nu e publică, fiindcă academicienii se aleg între ei.
Seismometrele din Vrancea au înregistrat atunci un cutremur de intensitate medie,
fiindcă Ion Ghica, Iacob Negruzzi și August Treboniu Laurian s-au răsucit în mormînt. La scurtă vreme au venit replici din partea lui Emil Racoviță, Dimitrie Onciul și Constantin Rădulescu-Motru.
Victor Voicu a încălcat la literă regulamentul Consiliului de Onoare și statutul Academiei Române, adică a nesocotit, cu complicitatea colegilor săi academicieni, „promovarea principiilor etice” și „respectarea legislației în vigoare”, adică sentința Înaltei Curți. El continuă să fie vicepreședinte al celui „mai înalt for de consacrare culturală și științifică al țării”, ocupînd o poziție de conducere într-o instituție care nu poate fi decît publică, fiindcă nu e nici secretă, nici privată, nici străină și, pe deasupra, e finanțată de stat.
Eugen Mihăescu duce o luptă dreaptă, dar solitară. Vrea să trezească la viață micile idealuri decedate ale Academiei, cum ar fi adevărul sau onoarea, dar nu știe cu cine s-a pus. Nemuritorii de azi – unii dintre ei – sînt conectați la jocul politic, la nepotismul epidemic, la fals, șarlatanie și securism. Tot ce-i rămîne artistului e să cheme în ajutor armata morților din Academie, pe vrăjitorul Gandalf cel Alb și poate un pitic, doi, din presă, căci din partea oamenilor nu poate spera la nimic bun.
