M-am vopsit și eu blondă, să văd dacă într-adevăr așa e cum se spune. Și într-adevăr, după nici cinșpe minute de cînd mi s-a uscat părul, amintindu-mi de versul lui Vlahuță, „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”, am început să plîng ca proasta.
*
Fiind francofonă ca bunicu’, care de cînd a fost patru zile, la Iași, ordonanță la generalul Berthelot, nu treceau zece minute fără să-i zică bunică-mii „Merde!”, nu prea le-am avut cu literatura, cu cultura germană. În școala generală și-n liceu am fost obligată să învăț rusa, c-așa erau timpurile, și-oleacă de franceză. Primele cuvinte auzite din limba lui Goethe au fost „țais” (ceasul bunicului, pe care el zicea că i l-a dăruit un neamț rănit la Mărășești, mergea „țais”) și, mult mai tîrziu, la cantina și-n dormitorul internatului de fete din Botoșani, „snitzel” și „spritzen, spritzen!”. Dar acum, cu dragul de Iohannis la Cotroceni, trebuie să mă pun la punct cu ce-a dat, cultural, poporul ăsta harnic care a făcut primul avion cu reacție, prima rachetă balistică, primul Mauser și, la 1123, la Mănăstirea Andechs, prima bere draft.
Am început cu prima lor epopee, Nibelungenlied. E aproape la fel de grea ca Levantul. Dar structura am intuit-o imediat: dacă n-ar fi numele astea imposibile (Siegfried, Brunhild, Kriemhild), ai putea să juri că e o telenovelă uruguayană.
*
Președintele mi-a zîmbit pentru prima dată de cînd e aici, cum numai el știe s-o facă, de nici nu-ți dai seama c-a făcut-o: a aflat că m-am abonat la Der Spiegel.
(va urma)
