Pe vremea cînd colecționa Nichita Stănescu monede vechi, dăduse o molimă a numismaticii printre poeții care se țineau după el. Debutanții, mai ales, se lăudau că au nu știu ce piesă, cu care și-ar fi putut face intrarea la el, să i-o arate. Cînd s-a prins Nichita că se umpluse scriitorimea de numismați, a lăsat-o mai moale cu monedele, mai ales că Agopian rîdea riguros de colecția lui. (A se vedea cartea de amintiri a lui Agop.) Dar cum Nichita avea pasiunea colecționării, în care vedea și o investiție, s-a întors la ceasuri. Pe unele le primea cadou de la proprietari, pe altele le cumpăra, pînă a aflat că-i luase și pe alții dragostea de ceasuri, ca să-i urmeze geniala pildă. Şi atunci, am aflat de la cineva, fără să-l cred, a început Nichita să-și arunce pe geam colecția de ceasuri.
Agopian susține că l-a întrebat pe Nichita ce l-a apucat. Poetul i-ar fi răspuns că „Nu știi, bătrîne, ce bine te simți cînd arunci ceasuri pe fereastră“. Apoi Nichita a devenit colecționar de fiare de călcat. Pe astea nu le-a mai azvîrlit de la etaj, cînd s-a plictisit de ele, la fel cum se ferise să arunce ceasornicele mari din categoria obiectelor de decor casnic. „Om fi noi tari de cap, bătrîne, cît să rezistăm la un ceas, dar cu un fier de călcat nu te pui!“
