Se bucura, ca tot scriitorul, și Nichita Stănescu dacă lua vreun premiu.
Dar nu trăgea sfori ca să se vadă premiat și aducea vorba doar în bășcălie despre premiile lui. Le păstra într-o servietă diplomat, mai mult din instinct de colecționar, decît din vanitate. Ștefan Agopian povestea că, atunci cînd era cu chef, poetul se dezbrăca în chiloți și-și agăța premiile de ei, ca să se vadă că n-avea nimic de ascuns. Circulă legenda că, după ce a fost propus la Premiul Nobel, ar fi venit reprezentanții Academiei Suedeze la București, să-l întîlnească. Nichita i-a primit, se spune, în apartamentul său din Piața Amzei, pe care-l împodobise cu toate florile pe care le găsise din piață. O fi spectaculoasă a – ceas tă legendă, dar nu e decît o scorneală. Academia Suedeză nu și-a trimis niciodată reprezentanții în expediții exploratorii la vreunul dintre candidați. La fel cum o scorneală e și povestea cu așa-numita listă scurtă pe care s-ar fi aflat Nichita Stănescu în preferințele juraților Premiului Nobel. Iar asta pentru simplul motiv că asemenea liste nu există. De altfel, și povestea cu florile, și cea cu lista scurtă au apărut după moartea poetului, și chiar dacă nu sînt adevărate, să fie primite.
