„La reconnaissance est une fleur rare”, zicea Abatele Prévost pe la 1731, și mi-a venit în minte acest citat lecturînd cartea Adrianei Săftoiu, Cronică de Cotroceni. Nu mă așteptam să fiu pomenită pozitiv în această „mărturisire” (fiindcă avem și noi un proverb minunat cu „facerea de bine”), dar să nu fiu pomenită deloc?! Păi, se poate, Adriana?! Ai uitat cîte am făcut pentru tine, din cîte te-am scos, cum te-am apărat în fața Blondei? Nu mai ții minte cum te-am găsit rugîndu-te în genunchi (la modul figurativ, desigur) în fața dragului nostru Traian să-l pună șef la SRI pe – vorba vine… – bărbatu-tău? Da’ scena de pe biroul oval cu Chivas-ul și frișca ți-o mai aduci aminte? Nu-i bine să dai într-un om cu pantalonii căzuți, Adriana, de pe urma căruia ai mîncat și tu o pîine…
* * *
Dacă m-aș apuca să scriu și eu cîte-am văzut, trăit și suportat la Cotroceni, nu numai sub (scuzați!) Băsescu, dar și sub (idem, scuzați!) Iliescu și sub (ibidem!) Constantinescu, mamă-mamă, ce scandal ar ieși! Nici apa Potomacului nu i-ar mai spăla pe foștii mei președinți. Dar eu sînt pudică de mică și la mine intimitatea e sfîntă. Eu nu mă rugam în copilărie să-mi aducă îngerașul jucării, prăjituri sau un 7 ca să trec la matematică – nu. Rugăciunea mea era „Înger, îngerașul meu, eu sînt ludică, tu fă-mă pudică!”. Și m-a făcut, perversul!
(va urma)
