Nostalgia care-mi lipsește

Ultimul sondaj INSOP, cu AUR la peste 40% din preferințele românilor, în creștere față de luna precedentă, a venit la o zi după ce am dat de un documentar din 2020, pe care nu apucasem să-l văd. Nostalgia dictaturii se numește, regia Marius Th. Barna, voice over Victor Rebengiuc. Curat, lin, cinstit, de urmărit fără multe pauze. Dintre toți cei care vorbesc acolo despre comunism, unii cunoscuți, alții cetățeni obișnuiți, mi-au atacat liniștea două persoane publice: Dorel Vișan și Vasile Ernu. Primul cred că e un excelent actor, pe al doilea îl consider un gînditor de pluton, destul de agasant în încercarea de a-și face un nume în cultura românească. Și amîndoi oftează cînd își amintesc de vremurile mai bune, cînd era omenie, se construia, se industrializa și se respectau valorile.

Dacă la Dorel Vișan înțelegi nostalgia tinereții și amintirea celei mai bune fripturi din lume, o ceafă de porc luată din primul salariu, neegalată de nici un t-bone sau ribeye din zilele noastre, la Ernu am simțit nevoia unui calmant, cît să nu încep să vorbesc singur cu televizorul, așa cum mi se întîmpla des, pe vremuri, cînd mă uitam la Antena 3. Printre lucrurile bune făcute de comunism – și, în viziunea lui Ernu, nu sînt puține –, un minunat dar primit de la tovarăși a fost marea industrializare. O spune cu ușurința cu care Călin Georgescu bășea pilde suprearealiste cu lupi, sfinți și nanocipuri. De parcă altă șansă de evoluție a acestei țări pur și simplu nu ar fi existat. Fără comunism am fi rămas încremeniți la nivelul anilor ’40 pînă în ziua de astăzi. România dincolo de Cortina de Fier n-ar fi avut nici industrie și nici educație la scara monumentală clădită de bolșevici. Șmecheria de a strecura în urechile oamenilor prostii și realități distorsionate este periculoasă mai ales cînd vine din gurile unor oameni educați, plimbați prin cercuri elitiste. Ei omit cu bună știință bucăți mari de adevăr și prezintă faptele doar de unde se văd ele frumos. Dacă după al doilea război mondial, în România veneau englezii și americanii, nu rușii, în mod sigur nici nu ne industrializam, nici nu ne alfabetizam. Rămîneam ca proștii și ne curgea din gură în timp ce ne uitam la soare. Și eram sclăviți fără milă, ca astăzi.

Ca om care s-a născut la începutul anilor ’80, amintirea comunismului nu îmi provoacă nici o nostalgie. Nu îmi e dor de absolut nimic din ce era atunci. Nici de lipsa apei calde, nici de rămasul fără curent electric, nici de reclamele la Ceaușescu pe care le vedem și auzeam zilnic, nici de cele două ore de program TV, nici de hainele urîte de la Romarta, nici de uniforma de pionier, nici de poeziile patriotice, nici de Dacia obosită a lui taică-miu sau de jucăriile urîte și traumatizante produse de măreața industrie socialistă. În schimb, țin foarte bine minte că îmi era dor de foarte multe lucruri pe care nici nu le văzusem vreodată în realitate, ci doar în cîte un Neckermann tocit, jumulit și udat de lacrimi. Și sînt sigur că astăzi mi-ar fi fost foarte dor de anii copilăriei în care, să presupunem, aș fi avut televizor color cu desene animate, adidași și blugi. Sau de Opel-ul lui taică-miu cu care s-ar fi întors acasă de la fabrica Coca-Cola unde ar fi muncit.

M.T.