Nu mai sunt nici Vadimii ce au fost cândva

Să tot fie câteva ore, poate zile, săptămâni sau chiar minute – căci timpul pare să își piardă orice urmă de însemnătate – de când stau cu ochii pironiți pe pagina de Facebook a domniței Lidia Vadim Tudor.

Mă plimb din poză în poză, ca o albină în căldura soarelui ce luminează florile unei infinite grădini, apoi din postare în postare, hipnotizat de zâmbetul ei molipsitor, de aura nobilă de belugă ce își trăiește destinul într-o lume plină cu pești de acvariu.

Stau lipit de ecran precum o flegmă pe geamul unui autobuz STB și nu-mi găsesc puterea să cobor din vis în realitate. Sleit de puteri, caut în mine ultima fărâmă de putere și mut pe o pagină de sport, dar revin precum un câine dus de mirosul cârnatului spre măcelărie și mă aud rostind, fără să vreau, celebrele cuvinte ale unui fost coleg de clasă, anonim de felul său, care voia să o cucerească pe fata primarul: Tu ești frumoasă, ochii tăi cuceritori m-au cucerit! Mă pun în genunchii tăi! Vrei să fim prieteni?

Să fie oare chiar ea, Caliope, ascunsă sub pielea fină, ca de mătase, a doamnei Lidia? Să fi lăsat Tribunul în urmă așa o muză?
Mai fac un efort și îmi mut privirea pe cuvintele care se împletesc, oh – atât de natural, în postări meșteșugite:

„Useriștii sunt rugati să explice cum a lovit, zilele acestea, „încălzirea globală” în România. În tricou și pe trotinete, dacă se poate” – facebook, 1 Mai 2026, domnița Lidia.

Asta e tot? Încălzire globală și useriști? Nimic despre unguri și cum încălzirea globală e o șmecherie prin care vor să ne ia Ardealul, măcar? Nimic cu handicapați, cu imbecili, boschetari, vome, aurolaci, pușcăriași, pitici, proxeneți, scroafe, nimic din toate epitetele poetului de curte nepereche?

Sunt trist. Extrem de trist. Și am avut atâtea speranțe… Nu mai sunt nici Vadimii ce-au fost cândva…