Un vechi prieten de-al meu, inginer agronom, care lucrat și pe vremea lui Ceașescu, și după, prin străinătate (Africa, Occident), mi-a spus deunăzi că, de departe, din toate punctele de vedere, cel mai bun gunoi din lume e cel românesc. „Nimic nu se compară din punct de vedere calitativ – a zis el – cu gunoiul nostru. Poate cel din Kenya, pe teritoriul populației Massai, fiindcă bălegarul lăsat de vacile lor și de elefanți nu e numai foarte fertil, ci-l folosesc și la construcția și finisarea colibelor unde stau. În rest, e jale!” – a conchis amicul, și mi-a dat cîteva exemple. De pildă, în Anglia, gunoiul provenit de la vacile nebune nu poate fi folosit ca îngrășămînt natural, fiindcă s-a constatat că porumbul îngrășat cu el dă niște știuleți piperniciți, vai de mama lor, iar păsările migratoare care-au apucat să ciugulească din el primăvara au tendința de a se întoarce imediat în țările calde. Altă calamitate e gunoiul german: din cauza folosirii frecvente și masive a ierbicidelor, coropișnițele care intră în gunoiul din grajduri mor pe capete, aducîndu-i la exasperare pe pescari nemți de somn, care trebuie să facă sute de kilometri pînă-n Europa de Est pentru a-și procura prețioasa momeală. Franța se prezintă mai bine: rîmele, care sînt principalul indice al curăției gunoiului, încă pot fi găsite în Pirinei. Din nordul mai industrializat, au dispărut cu totul.
Nu pot să nu-i dau dreptate amicului meu, din orice perspectivă m-aș gîndi. Fiindcă numai dintr-un gunoi bogat, îndelung dospit, se pot naște și pot crește viguroase niște ființe ca alde Borcea, neamul Becali, Oprea, Copos, Nețoiu, Șova, Oltean și atîția alții eiusdem farinae. Și mă mir că nu i-a trecut nimănui prin cap că l-am putea și exporta, echilibrîndu-ne astfel fragila noastră balanță comercială.
(va urma)
10 vizualizări
