Dacă-i ceri autorului să facă o antologie din volumele sale de povestiri, e posibil ca alegerea lui să cuprindă textele de care se simte cel mai mult legat, nu neapărat cele mai bune. Povestirile au biografia lor secretă, iar scriitorii, superstiții care-i fac să aibă amintiri speciale despre unele dintre ele. O povestire la care te întorci de mai multe ori, fiindcă ești nemulțumit de prima ei variantă, poate lua locul alteia mult mai izbutite, dar care are defectul că ți-a ieșit dintr-o răsuflare. Tot așa, dacă ai scris o anumită povestire într-un moment nasol, ajungi să-ți închipui că și biata povestire e vinovată de momentul acela de care vrei să uiți. Oricum, e statistic dovedit că cele mai bune antologii din opera cuiva le fac alții, care n-au asemenea relații cu textele, ci doar cu textul însuși.
La Dan Lungu nu există coborîșuri de valoare, încît misiunea antologatorului e de a alege textele care i se par cele mai bune dintre cele oricum foarte bune ale prozatorului. Marius Chivu, care e critic, dar și poet și autor de proză scurtă, are un gust sigur, încît singurul reproș care i se poate face e că din antologia lui lipsesc povestiri a căror prezență ți se pare obligatorie. Numai că o antologie cu foarte multe pagini nu-și mai atinge la înfățișare scopul de best of the best, așa că nemulțumiții pot reciti pe cont propriu povestirile care li se par obligatorii, dar lipsesc de aici.
Am citit toate cărțile de povestiri ale lui Dan Lungu, cu senzația euforizantă pe care ți-o dă întîlnirea cu un mare prozator și cu așteptări tot mai ridicate pe care, pînă acum, D.L. nu mi le-a înșelat. De la Chetă la flegmă, cu care și-a început – formidabil! – parcursul de prozator, la Băieți de gașcă, Dan Lungu e în același timp la fel și diferit, adică îl recunoști, dar vezi și că s-a înnoit. Iar ceea ce spune el despre povestirile pe care le-a scris, că în ele se află toate romanele lui de mai tîrziu, e cît se poate de adevărat. De fapt, multe dintre ele sînt niște romane condensate, în care D.L. te obligă să, cum să zic, colaborezi cu el, adică să-ți imaginezi ceea ce rămîne nescris, dar face parte din ele. Ăsta mi se pare unul dintre secretele lui care te fac să te simți atît de apropiat, de-a dreptul complice, cu textele lui. De la un realism rapsodic, pe filiera Amintirilor lui Creangă, al cărui strălucit urmaș e, Lungu ajunge la scurte studii de caz, cercetate de dinăuntru, cam în felul celor pe care le făcea Mircea Nedelciu, în transmisiunile sale directe. Marea deosebire e că Nedelciu își lua mai totdeauna o distanță ironică față de personajele sale, în timp ce personajele lui D.L. se autoironizează: fie pentru a-și masca fragilitatea, fie pentru că în codul băieților de cartier e obligatoriu să te dai cinic și hîrșit, chiar dacă – sau, mai exact, mai ales dacă – simți că ți se umezesc ochii. Dan Lungu stăpînește, ca puțini alții, argoul băieților de cartier sau, cum se zicea mai demult, are urechea fină. Atît de fină, încît nu simte nevoia să-l îngroașe parodic. Ai putea spune, la prima vedere, că prozatorul D.L. dă curs scrupulelor sale de sociolog în „citarea“ personajelor. De fapt, cred că Dan Lungu a devenit sociolog împins pe acest drum de realismul observației exacte a prozatorului.
Pentru antologii nu se dau premii, astfel că Părul contează enorm va fi probabil cea mai importantă apariție de proză scurtă a acestui an din clasamentul istoriei literaturii noastre.
Dan Lungu, Părul contează enorm, prefață și selecție de Marius Chivu, Editura Polirom, 2019.
