Puțin cunoscut la noi, cehoslovacul, azi cehul Roman Ráz a descoperit în 1969 cît de vigilentă devenise cenzura de la el din țară, după invazia sovietică din ’68. Atunci a încercat să publice romanul Faust moare de două ori, în care relua subiectul unei piese de teatru radiofonic cu același titlu. Piesa a găsit cenzura ațipită în 1967 și a fost rapid tradusă și jucată tot la radio, în străinătate. Mai precis, în Occident, nu și în țările teleghidate de la Moscova, care erau tot mai prudente cu marfa venită de la Praga.
Cu toate că Cehoslovacia se întorsese la socialismul pur și dur, cenzura s-a prins de-abia în ultima clipă că în romanul despre dictatura dintr-o imaginară țară sud-americană colcăiau idei subversive. L-a interzis tocmai cînd Faust moare de două ori era în curs de apariție la o editură pragheză. R.R. și-a publicat romanul abia în 2003, iar unsprezece ani mai tîrziu, Faust… al său a apărut și în românește, la Editura Cartier din Chișinău. Mă leg de aceste date fiindcă, în destule privințe, Ráz a luat-o cu cîțiva ani înaintea romanelor cu dictatori și cu mari speranțe politice din America de Sud. Cînd i-a apărut cartea, cine ar mai fi crezut că un scriitor cehoslovac a avut primul ideea de a scrie despre butaforiile politice care mascau și maschează multele lovituri de stat și dictaturi sud-americane? De la Recurs la metodă al lui Alejo Carpentier încoace, drumul deschis de R.R. s-a transformat într-o autostradă.
Toate cărțile datorează cîte ceva altor cărți, inclusiv Biblia. Romanul lui Ráz, care a fost mai întîi o piesă de teatru, începe cam ca Fizicienii lui Dürrenmatt. La prima vedere, lucrurile par în regulă, detaliile spun însă altceva, nu se știe ce, ceea ce-l face, firește, pe cititor să se simtă în culmea inteligenței. Cineva, persoană curioasă, vine în vizită la un general în retragere și începe să stea de vorbă cu el. R.R. se descurcă impecabil cu tehnica amînării, după ce-ți stîrnește interesul. Cînd începi să te întrebi ce-o fi cu cei doi povestea se bifurcă fără veste – încît dacă nu ești atent la asta, te simți pierdut preț de cîteva paragrafe, cît îți trebuie ca să te dumirești că ai fost trecut în trecut de unul dintre cei doi. Apoi de celălalt.
Ca mulți moderniști sătui de canoanele romanului clasic, R.R. nu pierde vremea cu indicații de regie cînd e vorba de schimbarea decorului sau a personajului din perspectiva căruia continuă narațiunea, adică narațiunile mai mici din care e făcut Faust moare de două ori. Și chiar dacă se vede că i-a citit pe inventatorii Noului Roman Francez, R.R. n-are nimic din narcisismul lor de autori mai dornici să le admiri tehnicile de insolitare a textului decît să-ți țină treaz interesul față de poveste. Romanul umblă să răspundă la trei mari întrebări. Prima e cum și de ce faci dintr-un necunoscut un om politic. Ca să-l impui mai tîrziu ca omul tău. A doua e de ce se ratează un jurnalist promițător. Fiindcă minte prin omisiune. Iar a treia, care e și cea mai importantă, cum îi mai poți manipula pe cetățenii care deja s-au lămurit cum e cu politica, și de stînga, și de dreapta. Cu o lovitură de stat în forță, nu cu mănuși. În Cehoslovacia anului 1969, toate aceste întrebări redeveniseră subversive după ce tancurile sovietice terminaseră cu Primăvara de la Praga și Brejnev pusese la butoane marionete ale Moscovei. Așa că pretextul cu America de Sud, oricît de minuțios pus în scenă, n-a ținut. La fel cum apariția romanului cu o întîrziere de peste treizeci de ani n-a mai avut efectul pe care l-ar fi avut cînd a fost interzis. Așa se explică poate de ce Roman Ráz nu s-a grăbit să-l publice imediat după Revoluția de Catifea. Nu i-ar fi adus decît o victorie de consolare, în loc să-l impună ca pe unul dintre marii romancieri ai secolului trecut. Lui Faust moare de două ori, oricît era de bun, îi trecuse timpul.
Roman Ráz, Faust moare de două ori, traducere de Lidia Nasincová, Editura Cartier, 2014.
