O donație pentru Ilie Bolojan sau Opera Omnia de trei parale

În primăvara anului 1990, am fost vizitat la Uniunea Scriitorilor, unde printr-un accident al istoriei ajunsesem președinte, de doamna Kupermann, numărul doi la Ambasada SUA din București, pe care o cunoscusem la reședința amicului meu olandez Coen Stork pe vremea cînd mă jucam de-a haiducul cu băieții cu ochi albaștri și cu „agenturili străine”.

Distinsa doamnă își încheiase cu brio misiunea într-o fostă țară comunistă din estul Europei, de vreme ce pleca după trei ani dintr-o Românie capitalistă.

Cînd ne-am luat rămas bun, privindu-mă cu o nesfîrșită milă, doamna Kupermann m-a îmbrățișat cu lacrimi în ochi, șoptindu-mi: „Mircea, m-am gîndit aseară la tine și la prietenul tău Andrei Pleșu, cît sunteți de naivi și cum vă drogați voi cu artă fără să aveți habar în ce lume cumplită intrați. Îmbogățiți-vă rapid fiindcă veți fi umiliți de societatea de consum pe care voi o idealizați și unde, ca artiști, veți trăi cu praful de pe tobă.”

I-am răspuns cu o dulce ironie, promițîndu-i că a doua zi, de la ora trei și jumătate după amiază, o să pun în practică înțeleptul ei sfat. Culmea e că după vreo doi ani, mi-am amintit de vorbele sale, cînd am devenit președintele Academiei Cațavencu și staroste al revistei Plai cu boi, unde pamfletarul din mine a ucis poetul, spre a supraviețui într-o lume pe care nici Karl Marx n-o prevăzuse, adică un soi de capitalism trecut prin rînza activiștilor de partid și de stat, supervizat de aceeași băieți cu ochi albaștri.

Drept îi’ că am cîștigat bani buni ca patron al revistelor de satiră politică, pînă ce presa românească a fost ajutată să moară în fașă, aidoma buticarilor anilor ʾ90. Și cum Dumnezeu îi dăruiește o cocoașe celui ce mai are deja una, tot la acea vreme mi s-a decernat premiul Herder la Viena, în valoare de două zeci de mii de mărci germane, cu care mi-am cumărat cincizeci de hectare de pămînt pe deal la Cetate, bașca două tractoare și o combină la mîna a doua, chestie ce l-a enervat atît de tare pe realesul Ion Iliescu încît a exclamat:„Nu știu de ce mă înjură Dinescu, acum cînd a ajuns moșier!”.

Rupîndu-mă oarecum de breasla literară, n-am fost sărbătorit ca scriitor și n-am fost scuipat în piept cu vreo stea a României, nici la 50 de ani, nici la 60, nici la 70, cum se obișnuia odinioară, ci abia cînd am îndrăznit să ajung în preajma vîrstei de 75 de ani, Asociația Scriitorilor din București s-a milostivit să-și amintească de mine și să-mi ofere premiul Opera Omnia pentru poezie. Și cum dincolo de valoarea simbolică, un premiu e însoțit și de o valoare materială, precum un cîine de covrigul cozii, am fost anunțat că voi primi suma de o mie de lei românești, exact costul motorinei, dus-întors, cu mașina de la Cetate la București.

Așadar, văd că la apusul carierei, am binemeritat de la țară, un bacșiș de 200 euro pe care petrecăreții generoși îi lipesc cu scuipat într-o seară, pe frunte acordeonistului Gogu Lăutaru. Ca să nu mai amintesc de faptul că pensia unui magistrat român ajunge la optezeci de premii Omnia pe lună.

Drept care, plin de gratitudine și entuziasm, sunt gata să strig, aidoma văduvei de voievod mazilit la Istanbul, dată pe mîna ienicerilor:„Rușinatu-m-au păgînii, boieri dumneavoastră!”.

Post Scriptum. Așa cum laureata premiului Nobel pentru pace, María Corina Machado, a încercat să doneze premiul lui Donald Trump, vă rog, domnilor jurați, să livrați această sumă primului ministru Ilie Bolojan care conduce România, spre înaltele culmi ale capitalismului multilateral dezvoltat, peticind incultura cu banii luați de la cultură.