Adriana Babeți, pe „skaip“ despre Mircea Nedelciu, în amintirea celor 17 zile cît a scris împreună cu el și cu alt Mircea, timișoreanul Mihăieș, Femeia în roșu: „Îi ziceam «șeful»“. Niciodată n-am auzit pe cineva rostind cu atîta tandrețe cuvîntul „șef“. Iar Adriana, care are umor, îl spunea și cu o anume delicatețe cu care îi dădea alt conținut, de o amicalitate pe care acest substantiv ursuz de obicei o refuză. Florin Iaru, despre cum a devenit gestionarul pivniței cu cărți de la Editura CarteaRomânească. „N-aveam bani, n-aveam serviciu și Mircea îmi zice: «Hai cu mine!». Mă duce în biroul lui Bălăiță (directorul editurii) și-i spune: «Domnu’ Bălăiță, am pe cineva pentru funcția aia liberă». «Și eu am pe cineva», zice Bălăiță. «Al meu e mai bun!», plusează Mircea.“
Nu era o zi anume cînd s-au întîmplat lucrurile astea și cînd la Muzeul Literaturii Române s-a deschis expoziția Remember Mircea Nedelciu. Afară, în curtea muzeului, lume multă, chiar dacă stătea să plouă. Pe Mira, soția lui Mircea, n-o mai văzusem de mulți ani, iar fata lor pe care o știam adolescentă are și ea o fată.
Mircea avea mulți prieteni, cu unii dintre ei m-am împrietenit și eu, demult, încît am avut timp să-i uit și să mă bucur atunci că mi-am adus aminte de ei și că i-am revăzut. Cu alții am apucat să mă și cert, să mă împac sau să nu mai conteze că ne-am certat. Și cîți dispăruți! Cînd am început să-i iau la rînd, m-am simțit jenat că supraviețuiesc. Cu greu l-am recunoscut pe inclasabilul Murivale, ascuns în alba junglă a bărbii și a pletelor lui zbîrlite. Pe alți cîțiva atunci la muzeu i-am cunoscut. Ghizi la ONT, colegi de facultate, amici, pur și simplu. Toți căutați îndelung și invitați de Iuliana Miu, a cărei lucrare de doctorat e despre proza lui Mircea.
La expoziția cu Mircea Nedelciu de la demisolul muzeului, i-am revăzut mașina de scris Erika, pe care o ținea în camera lui de la ultimul etaj al blocului de pe Dionisie Lupu. Camera, mică și îngustă, dar înaltă avea proprietatea ciudată de a părea neîncăpătoare, însă de a primi și cîte șapte- opt persoane, cîți ne adunam uneori, invitați și neinvitați, să vorbim despre toate alea. L-am revăzut în poze pe prietenul Ion Dumitriu, minunatul pictor în al cărui atelier ne întîlneam în ultimii ani. Și pe cîți alții, cei mai mulți fotografiați cu aparatul de care Mircea nu se mai despărțea. Cîteva instantanee le-am făcut eu, la Călărași, la Slobozia și în curtea casei de la Fundulea.
Cînd s-a întunecat, la muzeu mai erau cîteva zeci de oameni și, de pe ecran, Nedelciu se uita la toți cu zîmbetul lui din colțul gurii. El, de la cei 48 de ani ai lui, ceilalți, majoritatea, fragilizați de anii în plus, dar ținîndu-se mai mult sau mai puțin bine.
