O fi un semn bun?

Cum ajungi la Gaudeamus, tîrg de carte, într-o zi de sîmbătă cînd plouă? Chiar dacă te deplasezi cu automobilul și într-o zi norocoasă de acasă de la tine nu-ți trebuie mai mult de un sfert de oră pînă acolo, pleci cu 90 de minute înainte de momentul cînd. Pînă atunci mai dai o raită pe la standuri, te mai întîlnești cu un prieten, mai ocolești pe cineva cu care n-ai chef să stai de vorbă, cum se întîmplă la tîrg. Te gîndești puțin la ceea ce vrei să spui acolo despre ultimul roman al lui Haruki Murakami. Știi de pe acum că, orice-ai face, tot vei depăși bariera celor cel mult zece minute cît ți-ai propus să vorbești.

Despre o carte mediocră îți ajung cinci minute să spui ce și cum. Dacă e și autorul de față, și cinci minute ți se par prea multe să explici de ce nu ți-a plăcut. Nu vrei să fii sadic. Dacă e vorba însă de o carte cum e Orașul și zidurile sale incerte, care e foarte bună, simți nevoia să-i convingi pe cei ce ascultă să nu care cumva s-o rateze. Și asta fără s-o povestești, ci doar sugerînd despre ce e vorba în paginile ei. Cînd te sui în mașină îți aduci aminte ce s-a mai întîmplat. Și ce se mai aude pe de lături despre candidatul manciurian care vrea să fie președinte. Plus discuțiile despre reluarea alegerilor. (Nu-i prea aglomerat, îți spui. Totuși, la cîte mașini sînt înaintea Loganului condus de doamna ta care tocmai s-a întors de la coafor, n-o să ai prea mult timp să te plimbi prin tîrg.)

Murakami a scris romanul ăsta în pandemie. Atunci cînd la noi cei ce-și zic „suveraniști“ au început să facă tot circul ăsta, că li se răpește libertatea. N-o să ai timp să spui ceva despre asta. Îți aduci brusc aminte o discuție din subsolul lui Iaru de la Editura Cartea Românească. Vorbeați despre romanul lui Llosa, Războiul sfîrșitului lumii. O zi ploioasă ca asta. Era și Gellu Naum acolo, cu pipa și cu zîmbetul lui fin. Mai putea fi și un turnător, să audă ce vorbeam și apoi să povestească. Cel puțin unul. De ce-mi închipuiam că turnătorii sînt bărbați? Apoi, la fel de brusc, ieri în Piața Veteranilor o tipă excitată: „O să fie mai bine cu El!“.

Șirul de mașini mai mult stă. Ceaușescu promițînd un viitorr ferricit. Candidatul promițînd același lucru. Activiștii lui Ceașcă: „Vreți să vină rușii?!!!“. Pe podul Grant, Loganul ia viteză. Jos, la capătul podului, cîrnatul auto s-a oprit din nou. Pe vremea lui Ceaușescu, mașinile stăteau înșirate numai la cozile de la Peco. Benzina, pe cartelă. Acum, Bursa e mai vioaie în sus, după ce candidatul a rămas mofluz. Deocamdată.

Mai sînt doar vreo trei minte pînă cînd Loganul s-a oprit peste drum de Agronomie. Speri să se lungească lansarea dinainte. Speri că lumea se va scîrbi de minciunile și idioțeniile pe care le debitează candidatul. Cîți oameni care-l plac pe Putin or fi prin organe?

„Ce-ați zice dacă ați afla că persoana cu care stați de vorbă e de fapt o umbră care a căpătat corp și identitate proprie, în timp ce deținătorul ei e în cu totul altă parte a lumii?“ O frază cu care ai putea începe, dacă va mai fi cazul.

Ajungi oarecum la timp. Apuci chiar să-ți scoți parpalacul și să-l dai cuiva de la editură. Pînă să-ți vină rîndul cu Murakami, Marina Vazaca citează ce spunea Albert Camus despre libertatea recîștigată a Franței. Aplauze. Cum ar fi să-ți pierzi libertatea, fiindcă alții vor s-o vîndă rușilor sau să le-o dea degeaba? „Ce-ați zice dacă ați afla…“ în timp ce te miri că toate cuvintele astea s-au întors. O fi un semn bun? Încă o speranță. Cînd ai terminat de vorbit te uiți la ceas. Opt minute!