N-am mai ascultat Bon Jovi de vreo zece ani. Dar la concertul de duminică seară, din Piaţa Constituţiei, m-am simţit obligat să mă prezint, măcar în amintirea anilor de facultate, în care îmi mozoleam cîte-o colegă pe acordurile lui Always.
A fost, să-i spunem aşa, un fel de datorie de onoare faţă de băieţii ăia, care m-au ajutat la nevoie. Sînt convins că întîlnirea a fost similară pentru zeci de mii de bărbaţi cu început de chelie şi burtă şi mămici cu ţîncii după ele, care s-au prezentat la concert din nostalgie pentru nişte nopţi memorabile şi din respect pentru cei care le-au făcut posibile.
Iar ăia mulţi care n-au reuşit să ajungă şi-au trimis copiii, cam cum se face şi cînd e vorba de o nuntă la care e musai să participi într-un fel sau altul: cel puţin jumătate din public era format din puşti şi puştoaice concepuţi, probabil, pe Blaze of Glory prin vreun cămin din Grozăveşti. Fără a avea habar ce-i cu băieţii de pe scenă, erau, totuşi, la fel de entuziaşti ca noi acum cinşpe-douăj’ de ani, abia aşteptînd să cadă întunericul ca să-şi imite părinţii. La partea cu mozoleala mă refer.
În rest, un concert ţapăn, profesionist, care şi-a făcut toţi banii. Mai ales după cele şase bisuri energizante, şi pentru public, şi pentru trupă. Mă bucur să văd că rock-ul nu moare.
Să nu uit: a avut loc şi o profanare a simbolurilor naţionale, cu această ocazie. Cineva a scris Bon Jovi pe steagul României, steag care a ajuns pe scenă, pe umerii lui Jon. În loc să se arate deranjaţi, 55.000 de spectatori au aplaudat. Dacă află Vadim, nu ne văd bine…
