O țară proastă își privatizează energia ca să se împrumute după aia pentru compensații

Statul este un administrator prost, ni se spune. Statul nu poate face afaceri rentabile, de aceea statul trebuie să privatizeze toate companiile pe care le-a deținut cândva, pentru ca acestea să fie bine manageriate, să producă profit și să contribuie la bunăstarea generală a națiunii, prin taxe și impozite plătite la buget, prin salarii mai mari date angajaților, prin investiții și așa mai departe. Cel puțin aceasta este teoria pe care am învățat-o imediat după 1990 și pe care ne-am chinuit să o punem în practică fără să gândim nici măcar o clipă dacă este bine sau nu.

Dar oare am făcut bine

privatizând chiar toate domeniile strategice pe care le-am putut privatiza și lăsând economia României la bunul plac al unor factori externi?

Căci România a privatizat prost și în pierdere cea mai mare parte a industriei, a privatizat telecomunicațiile, lăsându-și instituții vitale la mâna operatorilor privați, și, mai ales, a privatizat domeniul energetic, lăsând în urmă un damf de trădare a intereselor proprii ale națiunii.

Dacă privatizarea sistemului bancar a fost, în general, un succes și nu a jucat un rol negativ în dezvoltarea economică a țării, privatizările din zona energetică au adus România în imposibilitatea de a-și controla propria economie, rămânând la bunăvoința, deseori inexistentă, a unor companii sau chiar națiuni străine.

Dar ce ar fi putut face România

dacă-și păstra companiile energetice? Foarte multe.

În acest moment, România este încă producător de petrol și de gaze naturale. În ceea ce privește petrolul, România produce o treime din necesarul de consum, în timp ce producția de gaze reprezintă peste două treimi din necesarul de consum. În ceea ce privește energia electrică, în general România își acoperă din producție internă necesarul de consum, ba și exportă, fiind foarte rare vârfurile de consum în care România este nevoită să apeleze la importuri de energie electrică.

Dacă România ar controla industria energetică a propriei țări, ar putea să controleze prețurile pentru consumatori ale benzinei și motorinei, ale gazelor naturale și ale energiei electrice. Ceea ce ar fi un factor important pentru dezvoltarea industriei și a economiei românești.

Prețul de producție al petrolului românesc variază, de ani buni, între 30 și 35 de dolari pe baril. De asemeni, prețul de producție al gazului românesc nu depășește, în acest moment, 60-70 de lei/MWh, adică maximum 738 de lei/1.000 de metri cubi.

Așadar, petrolul românesc costă 35 de dolari barilul, dar benzina și motorina sunt vândute în România ținând cont de cotația internațională a petrolului, aflată azi la peste 100 de dolari barilul. De asemeni, gazul românesc costă maximum 150 de euro/1.000 de metri cubi, dar este vândut în funcție de cotația internațională, care a depășit 1.000 de euro/1.000 de metri cubi.

Dacă România ar fi controlat

în continuare producția, rafinarea și distribuția de produse petroliere, atunci ar fi putut să adapteze prețurile la nevoile pieței românești și ar fi evitat creșterile arbitrare ale prețurilor combustibililor. Indiferent de cotația internațională a prețului petrolului, România ar fi putut, ținând cont de producția internă, să aibă prețuri la pompă mai mici cu aproximativ o treime, dacă nu chiar mai mult. La fel se întâmplă și în ceea ce privește gazele naturale, unde prețurile către consumatorii finali ar fi putut fi cu minimum două treimi mai mici decât astăzi.

În ceea ce privește energia electrică, prețul Hidroelectrica, de aproximativ 250 de lei/MWh, este cam prețul corect pentru energia electrică produsă în România și este de șase ori mai mic decât prețul cerut în acest moment de către cei mai mulți furnizori.

Controlând prețul combustibililor și al energiei electrice, lucru perfect posibil și de maxim interes național, România ar fi fost în situația în care nu ar fi avut nevoie să ofere compensații de 17,5 miliarde de lei pentru consumatorii afectați de criza energetică.

17,5 miliarde de lei reprezintă mult mai mult decât toate sumele obținute de România din toate privatizările din domeniul energetic. De asemeni, câștigurile statului român din impozite și taxe, precum și din redevențele aferente industriei energetice sunt net inferioare acestei sume pe care astăzi statul român vrea să o cheltuiască pentru a face suportabilă viața a sute de mii de români amenințați de sărăcie.

Dacă ar fi controlat prețul combustibililor și al energiei electrice controlând producătorii și furnizorii, România s-ar fi aflat în poziția avantajoasă de a nu se lovi de o creștere a tuturor prețurilor ca urmare a creșterii prețurilor energiei, iar compensările pe care le tot plătește de la începutul anului, precum și cele pe care vrea să le plătească de acum încolo n-ar fi fost necesare.

Așadar, România a vândut

pe bani puțini o industrie care îi dădea control asupra propriei sale economii. A lăsat, de asemeni, ca pe piața de energie să acționeze intermediari care nu produc nimic, dar umflă artificial prețurile. Un alt motiv pentru care economia o ia razna.

„Cine controlează Petrom controlează economia, con­trolează și politica“, a spus Adrian Năstase, la vreme aceea prim-ministru, în momentul în care a semnat privatizarea Petrom, pe 23 iulie 2004. Au trecut 18 ani și de atunci s-a privatizat mare parte din sistemul energetic al României, iar resursele au fost făcute cadou pe nimic. Cine controlează politica României este greu de spus, dar faptul că România nu-și controlează economia este o certitudine.

5 vizualizări