Oameni și hipsteri

Eram, dimineața devreme, pe coclauri. Din față se ridica o ceață groasă ca fumul de deșeuri arse în jurul Bucureștiului. În spate, un huhurez se ducea la culcare după ce trecuse pe la non-stop să-și cumpere șoareci. În rest, beznă și liniște de mormînt. Deodată, pe dealul din față apar două mogîldețe luminoase care încep să se apropie cu viteză. Viteză prea mare ca să fie oameni, dar prea mică să fie mașini. Mărime prea mare ca să fie oameni, dar prea mică să fie mașini. Cu ochii mijiți la orizont, încep să mă gîndesc la povestea lui nea Vali, bețivul din sat, care se jura c-a fost urmărit acum douăzeci de ani de o lumină de pe cer care l-a prins pînă la urmă la o răspîntie de drum și i-a furat încălțările. Sau la povestea lui Marian, care a venit în permisie din armată, s-a dus să se scalde la gîrlă, a dat cu capul de o piatră și de atunci bîntuie malurile speriind pescarii. Convins că astea sînt prostii pentru babe și analfabeți, m-am tras ușor spre un copac și m-am uitat preventiv după un bolovan. Apoi luminile au început să se apropie tot mai tare și tot mai tare pînă cînd, la vreo 20 de metri distanță, am văzut că au mîini și picioare. Iar cînd au ajuns la vreo cinci metri am văzut că au geci reflectorizante și cagule. Iar cînd s-au oprit la vreo doi metri am văzut că sînt un cuplu de hipsteri călare pe monocicluri electrice. „Neața!“, a grăit domnul hipster coborîndu-și ușor cagula. „Nu te supăra, știi și tu cît mai e pînă în primul sat?“ „Vreo cinci kilometri încolo!“ „Aaaa!“, a oftat atunci doamna hipster dezamăgită. „Așa mult? Ți-am zis, Mariuse, că nu ne ține bateria!“ „Poate ne ținea dacă cineva nu uita să le bage în priză… Hai înapoi la mașină.“ După care mi-au mulțumit și au luat-o înapoi de unde veniseră, probabil ca să-și ia trotineta electrică – aia era poate mai încărcată – sau bicicleta tandem.