Cu puţin înainte de începerea campaniei electorale, în ziua în care Traian Băsescu i-a chemat pe băieţii cu ochi albaştri la un bufet suedez cu dosare USL, a sunat telefonul. Oaspeţii – care ofiţeri, care procurori, care consilieri prezidenţiali – răsfoiau stenograme una mai picantă ca alta şi comentau cu gura plină fotografiile adăugate de filaj. Cînd, deodată, – ţîr, ţîr. Cin’ să fie, cin’ să fie? – fiindcă suna, desigur, telefonul special, ăla pe care Crin Antonescu n-a ştiut să-l folosească.
Deşi dosarele fuseseră degustate aproape în totalitate, la momentul în care s-a auzit soneria nu se stabilise încă ce poveşti vor vedea lumina tiparului în Evenimentul Zilei şi Hotnews, şi nici care dintre ele vor beneficia de imagini la Turcescu şi la „Naşul“. Bun, ca să curmăm suspansul, telefonul a fost ridicat şi, la capătul celălalt se afla vocea lui Mark Gitenstein. „You should pay me a visit“, a gîngurit ambasadorul şi, după cele zece minute necesare pentru ca Băsescu să priceapă traducerea, convorbirea s-a încheiat. Nu există date clare despre locul, data sau durata întîlnirii între Băsescu şi Gitenstein. Cert e că, la o zi după asta, Băsescu a comunicat celulei de criză că dosarul cel mai ţipător dintre cele care i s-au confecţionat lui Ponta nu va mai fi aruncat pe piaţă. Cînd i s-au cerut explicaţii, Băsescu a mormăit ceva despre un licurici mare şi şi-a pipăit, îngrijorat, fălcile.
Publicat în Cațavencii, nr 45, 14-20 noiembrie 2012
