Marțea trecută, o mînă sănătoasă de studenți ai Universității București au ocupat un amfiteatru al Facultății de Istorie, în semn de solidaritate cu alți studenți de la Cluj care au ocupat un alt amfiteatru al Facultății de Matematică. La momentul respectiv, am citit toate articolele de presă care tratau acest subiect, dar n-am înțeles un lucru elementar. Ce naiba vor oamenii ăștia?
De obicei, un protest pornește direct cu o revendicare în cap: „Dați-ne salariile!”, ”Nu ne concediați!”, ”Jos Băsescu!”, ”Nu ne băgați microcipuri în creier!” etc. În cazul de față, situația părea să fi pornit de la o stare generală de nemulțumire față de Universitatea București și față de faptul că nu-și respectă menirea de a-i educa și a-i responsabiliza civic pe studenți.
De obicei, mișcările de tip occupy sînt un magnet pentru nespălați demenți, genul de oameni pe care nu-i mai vor nici protestatarii extremiști de la Greenpeace de deliranți ce sînt, dar în amfiteatrul “Nicolae Iorga” am găsit oameni care la prima vedere îți par destul de normali. Studenți, dar mai ales studente, veniți acolo cu un scop clar, deși aveam sentimentul că nimeni nu știa precis care e ăla.
Dezbatem, nu ne batem!
Pe parcursul săptămînii de sit-in (fiindcă a fost un sit-in, nu o ocupare), în amfiteatru se țineau cursurile ziua, seara se făceau dezbateri și ateliere menite să scoată la iveală problemele din Universitate și să ducă la găsirea unor soluții, iar noaptea se dormea în saci de dormit. Am participat și eu la un atelier cu titlul „Discriminarea, inegalitatea de gen și hărțuirea sexuală”. Personal, habar n-aveam că discriminarea e o problemă așa de serioasă în Unibuc, fiindcă n-am auzit niciodată de cazuri sau de reclamații. Nici măcar de hărțuire sexuală nu am auzit ceva. Dar unde nu există o problemă, un grup de tineri inflamați au tendința să creeze una. S-a discutat despre cum femeile scad în număr odată cu creșterea în ierarhia universitară, despre discriminarea studenților din mediul rural. Nu vorbește aproape nimeni pe cifre clare, dar cumva parcă se conturează o atitudine numai din impresii. Spiritele sînt încinse, dar civilizate. Totuși, simt că e ca un butoi cu pulbere. E de ajuns o scînteie, o glumă despre femei și are să explodeze. După o oră a trebuit să părăsesc atelierul și am simțit că n-am rezolvat nimic. A, ba da, cineva a propus ca în anul întîi să se facă un seminar împotriva discriminării. Un pic cam multă political corectness pentru gustul meu.
Dialogul social e cooleanu
Pe parcursul săptămînii, s-au formulat mai clar și revendicările. De ce a luat atît? Pentru că acolo nici o decizie nu se ia de către un grup desemnat. Absolut toate propunerile, pozițiile și declarațiile se fac în plen, prin vot, în mod democratic și fără un lider autoritar. Printre ele sînt unele măsuri absolut fantastice, cum ar fi alocarea unui spațiu liber de dezbatere în Universitate, exact ce îți trebuie atunci cînd ești student și mintea îți bubuie cu idei despre politică, filosofie și societate. O altă măsură foarte mișto e crearea unei instituții autonome, „Avocatul Studentului”. Ce-i drept, sînt și cereri de-a dreptul utopice, cum ar fi creșterea cu 100% a finanțării de bază, 6% din PIB pentru educație și altele care sînt deja ușor exagerate, cum ar fi mai sus menționatul curs împotriva discriminării.
Lăsînd gluma la o parte, revendicările aduc numai lucruri foarte bune pentru sistem. De asta nici nu le-a pus nimeni bețe în roate pînă acum, iar cadrele didactice au susținut tacit sau pe față mișcarea. Totuși, cererile studenților sînt contrazise cumva de realitate. Din cei aproximativ 30.000 de studenți ai Unibuc, la sit-in s-au prezentat în mod regulat cam 100 de oameni, cîteodată mai mulți, de multe ori mai puțini. Deci ei sînt doar o minoritate vocală, nu o majoritate suferindă. De altfel, în toate discuțiile la care am asistat observam cum din calcul se omite un factor foarte important: cel uman. Toate revendicările și soluțiile puteau fi oricînd viciate de simpla existență a studenților neinteresați, ăia care își fac doctorate pe xerox, ăia care dau pe la școală din an în Paște, dar și a profesorilor blazați, care dau note de trecere doar de lene, ca să nu se prezinte la restanțe.
Publicat în Cațavencii, nr. 13 (91) 2013
