De curînd, niște cîțiva, de la „Ăia cu poezia” și „GirlUp România” (cei – cele din urmă, elevi) au organizat o seară de poezie feministă și au invitat patru autoare. Alina Purcaru, Mina Decu, Svetlana Cîrstean și Elena Vlădăreanu. Dacă vă închipuiți că am să mă apuc acum să despic firul în patru, de ce neapărat feministe, da’ care-i deosebirea dintre poezia masculinistă și cea feministă, da’ aia e poezie, ia, actele la control”, vă înșelați. Spre deosebire de ceea ce va urma, eu cred că încă trăim într-o lume liberă, în care dreptul la cuvînt, la opinie, la creație e unul fundamental și că, decît să ne spargem capetele, mai bine ne împungem cu argumente elastice. Pe scurt, tineretul (sper că de ambe sexe) a venit să asculte ce au de zis patru poete încă în viață și cu chef de scris. Autoarele au și explicat nițel ce au mai făcut în ultimul timp, ce cred și cam pe unde s-au preumblat cu stihurile și stihiile în cap. Pînă aici, totul normal, în dulcea plictiseală a culturii române mici și nebăgate în seamă – instituțional. Totuși, de la înălțimea de o palmă a scenei, au putut fi observate cîteva persoane care sorbeau cu nesaț cuvintele scriitoarelor și notau cu acribie în carnețel – naiba știe ce.
N-a trecut mult și naiba s-a întrupat, într-un articol critic, semnat de Laura Sandu, în care poetele au fost făcute cu ou și cu oțet în numele feminismului adevărat. Căci, conform autoarei, există un feminism nepermis, vinovat, detestabil, reacționar – un fals feminism. Care trebuie combătut și pus la stîlpul infamiei. Mi-a fost cam greu să înțeleg în ce constau acuzele, unele foarte grave, pentru că termenii aruncați în pagină mi-au părut atît de bizari, că mi-a trebuit și dicționar, și interpret. Dar poate cititorii noștri sînt mai inteligenți decît noi, așa că am să las articolul să curgă.
«Discuția s-a menținut în parametrii binarității conservatoare (?), anistorice și esențialiste (?). Categoria „femeilor” s-a construit în jurul „menstruației” și „nașterii”. Nimeni nu a spus că nu toate femeile au menstruație sau că nu toate femeile nasc (!), sau, foarte important în contextul nostru românesc, că experiența nașterii și a maternității este atât de diferită în funcție de apartenențele noastre la clasele exploatate și rasializate (!).
[…] fără însă ca subiectul „literaturii scrise de femei” sau al maternității biologice asociate clasei de mijloc să fie abordate critic și din punct de vedere feminist (!)
Acel poem ar fi meritat discuție critică feministă, din punctul de vedere al rasismului instituțional (!) și al felului în care el scindează în practică „experiența noastră ca femei care nasc sau avortează” (!).
Din cauza situării conservatoare a acestei discuții depolitizate (?), caracterizate de înțelegerea reducționistă și biologizantă a subiectului feminismului (?), de incapacitatea de a transcende și tulbura centralitatea propriei subiectivități (!), sau de faptul că nu s-a adus în discuție în niciun moment dimensiunea queer a feminismului (?!?) sau felul cum femeile care aparțin categoriilor istoric rasializate (?) se confruntă cu violența sărăciei, a rasismului, a genocidului… (!?)
[…] autoarele din mainstream invizibilizează munca pe care noi, scriitoarele feministe (!), o facem de foarte mulți ani, în adversitate și în ciuda celei mai agresive marginalizări (?).»
Am pus semnul întrebării în locurile în care m-am pus cu burta pe carte, deși degeaba m-am pus. Nicăieri n-am găsit o / un explicație valabilă. Cîte bordeie, atîtea obiceie, fiecare dă o altă explicație, cum îi lucește pe chelie. Dar ceva, ceva tot se înțelege. Că nucleul dur urăște, desconsideră și acuză taman femeile pe care era chemat să le apere. E suficient să fii albă, să nu fii săracă, să muncești, să cîștigi bani (eventual salariul mediu –oroare – pe economie), să ai o familie și să naști și, brusc, ai devenit paria. Șterge-o, madam prințeso, la lada de gunoi a istoriei. E prima dată de cînd sînt că mă întîlnesc cu asemenea aberații (mint, am mai văzut formularea asta la Medeea Iancu, în urmă cu cîțiva ani, da’ am crezut că e o idee creață, scăpată de sub control). De ce? Păi, acest feminism „de superstînga” nu înțelege nici picat cu ceară că idealul unui om sărac e să trăiască mai bine, să se îmburghezească nițel, să-i piară grija / frica zilei de mîine. Dar idealul „revoluționar” e ca toate femeile să sufere, să fie sărace, batjocorite, trimise la periferie, ca să aibă pe cineva să le plîngă de milă.
Nu, dragi luptătoare pe tărîmul rasializării, al biologiei nonbinare, al maternității queer și al transcendenței subiectivității, și nu, voi, „scriitoare feministe”, nu e nici o marginalizare. Pe bune. O literatură plicticoasă, mărginită, burdușită de rețete, cu rezolvări prefabricate, cu povești, întîmplări și personaje de hîrie reciclată – pe deasupra scrisă pompos, prost, strident și demnă de producțiile lui Marius Ianuș – are o singură șansă: să se dea lovită-n aripă, desconsiderată, marginalizată și tot tacîmul. Să implore mila și să acuze cabala, îmburghezirea, clasa medie, albă, privilegiată și îmbuibată. Există jde mii de autori în țara asta care cred, și ei, că mainsteamul, cabala, invidia, cîrdășia și guvernul mondial le taie elanul. Dar încălecați naibii pe pe elan și mergeți cu Domnul. Scuze. Cu Doamna. Și aveți grijă ca elanul nonbinar să nu vă lase în mijlocul drumului.
Ceea ce se vede cu ochiul liber e foarte simplu: e o agresivitate extremă la adresa femeilor. Mai rea decît cu misoginii, decît cu violatorii, cu bătăușii. Pentru că ălora li se fîlfîie de ce zic amazoanele. Și, dacă tot nu le ascultă partea nașparlie, de ce n-ar trage un perdaf și și-o smotoceală acolo unde se poate?
