Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Omul care le-a spus pe toate, dinainte

Zoom Omul care le-a spus pe toate, dinainte

În primii ani, ședințele Cenaclului Junimea se țineau duminica, de la ora 10, la Facultatea de Filologie din București, în sala de consiliu a profesorilor. O încăpere pricopsită. Era acolo o masă lungă la care încăpeau comod douăzeci de scaune. Pe masă, vreo cinci-șase scrumiere, care se umpleau cu mucuri de țigară – mai mult de Carpați fără filtru. De sala aceea făcuse rost profesorul Crohmălniceanu, care răspundea de cenaclu. Asta era regula. Pentru un cenaclu la facultate nu se puteau strînge amatorii de capul lor. Fără un profesor care să coordoneze treaba asta și, la un caz de ceva, să fie tras la răspundere.

Cei care au avut ideea cenaclului erau Noii – așa își ziceau ei: Nedelciu, Iova, Costi Stan, Gheorghe Ene, Sorin Preda, Ioan Flora și încă vreo cîțiva. Își făcuseră și o gazetă (de perete) care se numea tot Noii și unde publicau texte scurte. Ei terminaseră facultatea cînd eram student, dar mai veneau la cenaclu. Iova, mai des. Plecase din învățămînt și își găsise un serviciu în București – era muncitor necalificat. Nedelciu ajunsese ghid la ONT – apărea rar pe acolo. Sorin Preda era profesor la Bacău, Ene, la Buzău sau primprejurul. Ioan Flora se întorsese în Iugoslavia. Costi Stan o ducea mai bine, era reporter la Scînteia tineretului și îi apăruse o carte de povestiri. Nedelciu urma să scoată și el primul volum. Pe Iova, textualistul radical, îl tot ducea cu vorba Mircea Ciobanu, încît îl adusese la exasperare. Și-o masca ricanînd cu răceală, asta cînd nu le dădea lecții necerute celor din jur. Iova avea mustață și o țăcălie cu fire rare; măsliniu la față, ai fi zis că e tătar. Divorțase de două ori și locuia într-o cămăruță la mansarda unui bloc vechi, aproape de centru.

Cînd lui Iova nu-i plăcea ce citea autorul căruia îi venise rîndul la lectură – pentru asta trebuia să te înscrii, dar cum eram puțini atunci, nu aștepta nimeni mai mult de două săptămîni –, îl desființa cu plăcere și i se uita fix în ochi. Cam totdeauna avea dreptate, dar folosea cuvinte tari. Despre un text slab spunea că e o tîmpenie sau o „însăilătură idioată“. Ori se întreba contrariat „Ce-i asta?” și-și dădea singur răspunsul „Un rahat!“. Dacă auzea de la careva o propoziție inteligentă despre literatură în general, Iova intervenea: „Eu am spus asta din ’74!” ori din alt an al aceluiași deceniu. Unul dintre puținii autori care i-o luaseră înainte era Wittgenstein, din care cita des, cu aerul că le face interlocutorilor un cadou pe care poate nu-l merită, dar cu siguranță că nu-l pricep.

Dacă treceai de acreala și de aerele lui de superioritate – se considera șeful școlii textualiste și nu-l contrazicea nimeni –, Iova era un tip cumsecade și de o generozitate aproape sinucigașă. După 1990, cînd i-a apărut primul volum, era mai emoționat decît debutanții tineri și naivi, pe care-i lua cu răceală peste picior.




Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale