Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Omulețul lui Gopo și mulți alți omuleți

Zoom Omulețul lui Gopo și mulți alți omuleți

Premiile Gopo sunt Oscar-urile sau César-urile românești. Premiile industriei naționale de film. Nu sunt ceea ce este un festival precum cel de la Cannes, cel de la Veneția sau cel de la Berlin, pentru a le numi pe cele mai mari și mai cunoscute publicului, ci reprezintă inventarul și premierea producției interne de film dintr-o țară. În cazul Oscar-urilor este vorba despre SUA, în cazul premiilor César este vorba despre Franța, iar la premiile Gopo vorbim despre premiile industriei cinematografice din România. O industrie care a renăscut după 1990, mai ales după ce au început să curgă premiile internaționale pentru filmele Noului Val. Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Jude, Radu Muntean, Nae Caranfil și mulți alții sunt regizorii care au repus România pe harta cinematografiei europene (în principal) cu filmele lor. De succesele lor s-au lipit, în timp, și alții. În primul rând actori, fără de care filmele artistice ar fi fost imposibile. Directori de imagine, sine qua non, și ei. Mai apoi au venit producătorii, implicați, indubitabil, în realizarea filmelor. Și, în cele din urmă, ducătorii de trenă, organizatorii de festivaluri autohtone, politrucii cinematografiei și – se putea altfel? – criticii de specialitate. Au înflorit criticii de film pe umerii Noului Val de ziceai că lor li se datorează revirimentul industriei, că fără ei am fi rămas, în continuare, la mistificările istorice ale lui Nicolaescu. Fiecare succes la un mare festival de film aducea și aduce în față o cohortă de critici indispensabili. Dacă n-ar fi ei, despre filmele românești nu s-ar auzi niciodată mai la vest de Nădlac. Fără criticul român de film, regizorii habar n-ar avea cum să-și facă filmele, scenariștii n-ar trece de nivelul unor compuneri penibile de nivel preșcolar, actorii de-abia ar lega două replici, directorii de imagine ar filma aiurea, producătorii n-ar putea să organizeze niște filmări, scenografii habar n-ar avea cum să se descurce cu decorurile, sunetiștii ar fi la fel de surzi ca maestrul Anușavan Salamanian la apusul carierei sale și așa mai departe.

Despre spectatori, ce să mai spunem? Fără criticii români de film, aceștia nu ar putea înțelege un film așa cum trebuie. În fapt, coloana întregii industrii cinematografice românești o reprezintă criticii români de film. (De exemplu, filmele lui Nae Caranfil nu ar fi existat fără criticul de film Tudor Caranfil. Dar numai pentru simplul motiv că n-ar fi existat nici Nae Caranfil. Altfel, disputele publice ale celor doi, de pe pozițiile complet diferite de critic și de regizor, erau delicioase.)

În fine, să venim la zilele noastre, la cea de a XV-a ediție a premiilor Gopo. În seara galei, pe 29 iunie, văzând nominalizările, am îndrăznit să emit, în Libertatea, o opinie de nespecialist. Nespecialist în materie de critică de film, dar nu complet lipsit de cunoștințe în materie de logică și, mai ales, nu complet pe dinafară cu istoricul nominalizărilor și premierilor Gopo din 2007 încoace.

Am îndrăznit să spun, în acel text, că filmul lui Dan Chișu, 5 minute, ar fi meritat să fie nominalizat și la categoriile „Cea mai bună regie“ și „Cel mai bun scenariu“, din moment ce a primit cinci nominalizări la cele patru categorii de interpretare actoricească (la categoria „Cea mai bună actriță în rol secundar“ a primit două nominalizări, la celelalte trei câte una). Oricât de bun ar fi un actor, este destul de greu de crezut că într-un film ar performa atât de bine nu unul, ci cinci actori, fără să aibă la dispoziție un scenariu bun și în absența totală a unui regizor. Cum ar veni, membrii juriului de preselecție pentru premiile Gopo au gândit că filmul e de căcat, regia și scenariul sunt execrabile, dar, iată, actorii au reușit să performeze și în aceste condiții vitrege. Ceea ce, să recunoaștem, nu prea are cum să se întâmple. Mai mult, istoria premiilor Gopo din 2007 și până acum ne spune exact această poveste. Cu o excepție sau două, nu a existat an în care premiile de interpretare să nu fie legate de cel mai bun film sau măcar de cel mai mai bun regizor ori cel mai bun scenariu.

Amator fiind, am fost pus rapid la respect de către profesioniști, de către criticii fără de care nu se poate. Că nu e adevărat că pe Chișu nu-l prea înghite partea festivalieră a industriei, că nu e adevărat că pe Chișu l-ar costa faptul că nu prea e prin găștile din industrie, că e justificată nenominalizarea filmului. În fapt, ea devenise și mai greu de justificat din momentul în care toate cele patru premii de interpretare puse în joc fuseseră câștigate de actorii din 5 minute.

Juriul de preselecție a fost deasupra oricărei bănuieli, nimeni nu l-a șuntat pe Chișu, nu s-au făcut mișmașuri. Asta mi s-a spus, de la înălțimea soclului pe care trebuie că stau specialiștii, criticii. OK. Dar după ce Ionuț Mareș recunoaște/povestește că Alexander Nanau a rugat organizatorii și juriul de preselecție să nu-i nominalizeze Colectiv și la categoria „Cel mai bun documentar“ (deși filmul este un documentar, totuși), iar organizatorii și juriul s-au supus, mai pot eu să cred că organizatorii și juriul nu au fost sensibili la influențe externe? Mai pot să las la o parte toate zvonurile și șoaptele răutăcioase legate de modul în care s-a ajuns la o listă de doar patru nominalizări la categoriile „Cel mai bun film“ și „Cea mai bună regie“?

Ei, bineînțeles că pot. Cum pot să nu scriu că filmul lui Dan Chișu a avut un defect capital. Deși pornește de la un incident în care este implicată și comunitatea LGBTQ, deși pe Netflix este trecut și la categoria LGBTQ, de fapt filmul lui Chișu nu merge în direcția LGBTQ care l-ar fi umplut de premii. Nu este despre dramele comunității, nu este despre oprimarea membrilor săi, nu este despre povești imposibile de dragoste între persoane gay.

Pot să las și asta la o parte, dar aș vrea să fac un pariu: anul viitor, la premiile Gopo, unul dintre răsfățatele juriului de preselecție și al organizatorilor va fi filmul Câmp de maci (Poppy Field). Dincolo de nominalizările pentru actori, Câmp de maci va candida și la „Cel mai bun film“, „Cea mai bună regie“ (Eugen Jebeleanu), „Cel mai bun scenariu“ (Ioan Moraru). Probabil va și lua ceva premii în zona asta.

Culmea este că filmul pleacă de la același incident ca și filmul lui Chișu: un grup de extremiști sabotează proiecția unui film LGBTQ, iar jandarmii intervin la cinematograf. Ceea ce face Câmp de maci premiabil, însă, e ceea ce se întâmplă în continuare: unul dintre jandarmi e gay, iar filmul se concentrează pe povestea lui.




1 comentariu

  1. #1

    Puteti totusi sa o mai lasati cu “mistificarile lui Nicolaescu” ? Cand o sa apara vreunul din genialii de azi intr-un film de Spielberg? In plus, filmele lui preferate erau “Atunci i-am condamnat…” si “Osinda” .

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale